Cotroceniul, între tentaţia compromisului şi datoria de a salva statul

Luni, 18 mai, porţile de la Palatul Cotroceni se deschid pentru o rundă de negocieri care poate redesena arhitectura puterii în România. Preşedintele Nicuşor Dan intră într-un joc politic în care fiecare dintre participanţi vine cu ambiţii mari, cu orgolii inflamate şi cu propriile calcule de supravieţuire.
Primul care îşi freacă mâinile este Sorin Grindeanu. El pare convins că i-a venit ceasul să revină în fruntea Guvernului, mizând pe o formulă de coaliţie pestriţă: PSD, UDMR, grupul minorităţilor şi neafiliaţii, cu o susţinere discretă, dar esenţială, din partea AUR. Ar fi, fără îndoială, un aranjament de culise tipic politicii româneşti, unde ideologia încape la sertar imediat ce începe împărţirea funcţiilor.
Numai că aici apare problema morală şi politică majoră pentru preşedintele Nicuşor Dan. Dacă îl desemnează premier pe Grindeanu, atunci îl absolvă implicit de unul dintre cele mai toxice episoade din istoria recentă a guvernării: celebra Ordonanţă 13, actul care a scos sute de mii de români în stradă şi a rămas simbolul aroganţei politice în faţa justiţiei. O asemenea desemnare ar fi percepută drept o spălare politică a unui trecut care nu poate fi şters prin simpla schimbare de conjunctură. Iar nota de plată ar veni rapid: furia publică s-ar muta de pe PSD direct pe umerii preşedintelui.
La masa discuţiilor soseşte şi George Simion, după ce l-a gratulat public în repetate rânduri pe preşedinte cu apelative incompatibile cu minima decenţă politică. Vine însoţit de Dan Dungaciu, într-o demonstraţie de forţă şi sfidare. AUR pozează în partid pro-european, dar condiţionează acest europenism de suspendarea sprijinului pentru Ucraina şi Republica Moldova, ceea ce înseamnă, tradus corect, o repoziţionare strategică ce intră în contradicţie cu angajamentele externe ale României.
Aici se află adevărata ecuaţie pe care trebuie s-o rezolve preşedintele: cum formezi un guvern pro-european fără a-l face captiv fie PSD-ului oportunist, fie radicalismului suveranist?
Variantele sunt puţine.
Prima ar fi compromisul cu PSD, adică stabilitate numerică şi vulnerabilitate morală.
A doua, o coaliţie de dreapta lărgită, greu de sudat şi predispusă la implozie.
A treia – şi poate singura cu şanse reale de credibilitate internă şi extern㠖 ar fi rechemarea lui Ilie Bolojan la Palatul Victoria.
Bolojan are un avantaj rar în politica românească: pare mai preocupat de administraţie decât de imagine. Are reputaţia unui om care taie în carne vie acolo unde bugetul s-a umflat obscen, care înţelege disciplina fiscală şi care poate livra reforme fără teatrul populist al conferinţelor de presă zilnice. Chiar şi în fruntea unui guvern minoritar, cu susţinere parlamentară negociată punctual, ar putea da României exact ce lipseşte de ani buni: predictibilitate.
Pentru Nicuşor Dan, aceasta este clipa adevărului politic. Dacă alege comoditatea aritmeticii parlamentare, riscă să devină prizonierul unui sistem pe care a promis să-l schimbe. Dacă alege soluţia dificilă, dar onestă, poate construi începutul unei alte culturi de guvernare.
Luni, la Cotroceni, nu se va decide doar numele unui premier. Se va decide dacă România continuă politica improvizaţiei sau încearcă, în sfârşit, politica responsabilităţii.