Jurnalul botosanenilor Publicatiile Jurnalul Online Jurnalul Dimineata Botosanilor

   

Evenimente
Editorial
Horoscop
Umor
Gastronomie
Comentarii
Caricaturi
Remember
Lumea lu' Rotundu
Presa'n gura lu' Rotundu


Număr accesări
Astăzi:
12640
De la 07 Ianuarie 2003
122898289

Când preotul nu mai sfinţeşte locul

  • 17 July 2011, 23:00

Mănăstirea Coşula stă cocoţată pe un pinten de deal ce pătrunde până în inima satului, spre valea râului Miletin. De aproape cinci sute de ani ea străjuieşte şi apără spiritualitatea creştină a locului. Mănăstirea s-a ridicat în vremurile frământate ale domnitorului Petru Rareş, pe cheltuiala lui Mateiaş Coşulvei, mare vistiernic al domnitorului.
Când i s-a pus piatra de temelie, zona era una sălbatică, împădurită, izolată de „Şleahul cel Mare al Moldovei”, care pe atunci nu trecea pe lângă Coşula, traseul fiind Iaşi-Cotnari-Hârlău-Dracşani. Cu timpul, în jurul mănăstirii şi-au făcut loc casele creştinilor, iar localitatea înfiripată a început să-şi făurească propriul renume. La marele recensământ al Moldovei din anii 1772 – 1774 găsim Coşula plasă, de care aparţineau inclusiv sate de pe Jijia.
Mănăstirea, în existenţa sa, a avut şi momente de cumpănă. Unul, şi poate cel mai încercat în credinţa duhovnicească, a fost în 1775, când austriecii au ocupat Bucovina, iar călugării de la mănăstirile intrate sub ocupaţie s-au refugiat şi la Coşula.
Numai că lăcaşul n-a scăpat de pustiirea trupelor austriece, în drumul lor spre Ţara Românească. Făcând faţă cu credinţă momentelor de grea cumpănă, călugării mănăstirii, în perioadele de linişte, s-au preocupat de prosperitatea aşezământului. Pământurile mănăstirii erau întinse şi răşchirate în mai multe locuri. Daniile primite sub forma unor moşii se întindeau şi pe la Iacobenii Dângenilor, pe la Coşteni, pe teritoriul Băluşenilor de astăzi. Secularizarea averilor mănăstireşti de la 1864 găseşte mănăstirea într-un vârf al prosperităţii, urmând apoi o curbă a prăbuşirii, a decăderii, atingând culmea sărăciei pe la 1903.
Ca orice lăcaş de credinţă, ce poartă în cârcă sutele de ani, mănăstirea a avut secretele şi tainele ei. Însă cea mai mare taină, care a frământat cele mai luminate minţi ale spiritualităţii româneşti, printre care şi Nicolae Iorga, rămâne un manuscris al unei vechi traduceri româneşti a Istoriilor lui Herodot. Manuscrisul a fost descoperit de Iorga, cu ocazia vizitei din 1908, în podul mănăstirii.
Pe la mijlocul secolului al XVII-lea un necunoscut a tradus din greceşte în româneşte Istoriile lui Herodot, supranumit şi „părintele istoriei”. Manuscrisele traducerii au tulburat minţile luminate ale istoricilor români, nu numai prin descoperirea de la Coşula, ci prin unicitatea şi covârşitoarea lor valoare şi simbol dată spiritualităţii şi culturii româneşti.
O altă taină rămasă nedesluşită este cea a picturii interioare şi exterioare a bisericii mănăstirii. Pictura a fost executată pe la 1536 – 1538, iniţial în frescă, iar apoi refăcută, în parte, în ulei. Minţi şi mâini inconştiente au decis să acopere pictura iniţială cu o alta. În unele locuri pictura nouă a căzut, dând la iveală pictura originală, de o calitate foarte bună, având în multe locuri aureole aurite la capetele sfinţilor.
>b>„Din vechea pictură se mai păstrează deasupra uşii de intrare în pronaos, pe podul actualului pridvor, deci pe vechea faţadă de vest a bisericii, scena Judecata de apoi cu semnele zodiacale şi cete de îngeri” – consemnează regretatul Ştefan Ciubotaru în cartea sa intitulată „Istoria bisericii ortodoxe botoşănene”
. Însă în pictura acestei mănăstiri rămâne ca taină folosirea culorii galbene. Dacă avem „albastrul de Voroneţ”, „verdele de Suceviţa”, specialiştii susţin că avem şi „galbenul de Coşula”.
Mai spune legenda că domnitorul Alexandru Ioan Cuza, în peregrinările sale prin ţară, a ajuns şi la Coşula. Deghizat, cum îi era obiceiul. Pentru că şi-a lăsat caii să pască pe terenul mănăstirii, stareţul acelor vremuri a dat ordin să fie închis în pivniţă, până a doua zi, când va fi judecat. A doua zi, când a cerut să i se aducă împricinatul, Cuza îşi dăduse jos veşmintele cu care era deghizat, rămânând în cele domneşti. La vederea domnitorului, stareţul s-a înspăimântat aşa de tare, că s-a arunca din pridvor pe dalele de piatră de la intrarea în clădirea principală, găsindu-şi sfârşitul.
La vreo trei kilometri de aşezământ, pe o culme a Dealului Mare, cam pe la vreo 500 metri altitudine, într-o zonă accidentată şi împădurită, se află „masa tâlharilor”, o piatră paralelipipedică ce răsare din măruntaiele dealului, loc de întâlnire la sfat şi împărţire a prăzii de către tâlharii ce cutreierau zona de pe valea Miletinului. Se spune că la ceas de seară, lângă focurile ce pâlpâiau în vetrele ratoşelor, se adunau călătorii şi povesteau din întâmplările sângeroase ale bandiţilor. Nici renumitul bandit Coroi n-a evitat prezenţa prin aceste locuri, despre el spunându-se că lucra pe-o mână cu poterele din Flămânzi şi Botoşani.
În perioada comunistă mănăstirea a trecut neobservată ochiului mirean. Poate doar zidul de cărămidă, straşnic de rezistent, să fi ridicat semne de întrebare pentru trecătorii necunoscători ai zonei. După 1990, stareţii care i s-au aşezat în frunte, nu s-au ridicat, prin credinţă şi fapte, la nivelul prestigiului pe care mănăstirea Coşula şi l-a câştigat în cele aproape cinci veacuri de existenţă.
Un călugăr tânăr, prea democrat într-ale credinţei, s-a apucat să spele pictura originală, părându-i-se prea veche şi inadecvată noilor forme picturale bisericeşti. Noroc că a fost descoperit şi oprit la timp de către cei de la Muzeul Judeţean Botoşani. Pe acest tânăr, înnădit la multe rele lumeşti, ce organiza chefuri şi orgii sexuale în incinta mănăstirii, aveam să-l văd la televizor, cu cătuşe la mâni, fiind descoperit ca făcând parte dintr-o bandă de hoţi de maşini.
Acum, de destinele lăcaşului răspunde preotul Chirvase. Localnicii n-au vorbe prea frumoase la adresa sa, dimpotrivă, sunt profund nemulţumiţi de comportamentul acestuia. Oamenii spun că preoţii i-au îndepărtat de credinţă prin taxe şi tarife ale serviciilor religioase extrem de ridicate, prin dorinţa lor de lux şi înavuţire, prin îndepărtarea de statutul de părinte spiritual şi apropierea tot mai mult de cel al omului de rând prosper. Nici mănăstirea nu arată a fi gospodărită şi chivernisită de o mână pricepută. Clădirea cea mare, arhondaricul care a rezistat veacurilor, stă să se prăvale. Lucrările de refacere trenează de ani de zile, iar intemperiile îşi fac datoria cu prisosinţă. „N-am avut parte de preoţi cu credinţă” mi s-a plâns un coşulean, în clătinatul aprobator din cap al celorlalţi parteneri de dialog.
26.02.2007

Drepturile de autor sunt rezervate proprietarului de domeniu. Responsabilitatea pentru eventualele consecinte juridice generate de copierea, multiplicarea si difuzarea textelor si fotografiilor de pe acest site revine persoanei in cauza.

Horoscop
Bancul zilei
Diversiune cu câştig politic şi financiar
Ioan Rotundu
Putem s-o mierlim, scârnăviilor nu le pasă!
Ioan Rotundu
Mămăliga moldovenească
Caricatura zilei
Dealu Mare - DN prabusit - video
Jurnalul de Dimineaţă

Blogul lui Rotundu
Arhivă


Ultimele articole de pe blog