Sunt mai bine de 4 ani de când, la vreme de toamnă, în dorul „gustului maramureşean”, mă duc la piaţa din Sighet pentru a-mi ostoi pofta cu un cârnaţ de casă, o bucată de jambon şi mai ales delicioasa clisă care, tăiată cubuleţe cu brişca, alături de o ceapă roşie, dă gata o pită mare cât roata carului.
Sâmbătă am fost din nou la Sighet. Hala de carne este situată într-o margine de piaţă, într-o clădire veche şi spaţioasă atât cât trebuie să facă faţă nevoilor locale. De cum intri, privirea îţi este atrasă de şirurile nesfârşite de cârnaţi ce stau atârnaţi în cârligele înfipte în peretele îmbrăcat cu faianţă. Pe un alt perete stau în aşteptarea pofticioşilor pulpele jambon, bucăţi mari de slănină, costiţă afumată şi nelipsiţii caltaboşi.
Trei măcelari abia fac faţă cererilor venite din partea amatorilor de produse maramureşene tradiţionale . Un măcelar, cam dolofan, se mişcă agil punând pe cântar cârnaţii afumaţi la rece, carnea fiind semi-crudă dar extrem de gustoasă. În timp ce cântăreşte te chestionează dacă vrei cârnaţi măcinaţi mare sau mai mic. Mi-a trebuit ceva timp până să mă dumeresc că la ei „măcinatul” însemna de fapt carnea dată prin maşina de tocat.
Jambonul este fudulia maramureşenilor. Se obţine după o îndelungată operaţiune de sărare, uscare şi afumare, operaţiune care poate dura mai bine de o lună de zile, dar când este scos de la afumătoare nu cred că există un alt preparat mai gustos. Maramureşenii desprind slănina de pe porc precum bănăţenii, adică în bucăţi mari, aproape pătrate. Sărate câteva săptămâni, bucăţile sunt puse în afumătoare şi „uitate” acolo, la fum rece, alte câteva săptămâni. Abia după acest tratament vechi precum şi istoria locului, slănina ajunge pe masa gospodarului şi face casă bună cu păhărelul de pălincă.
Într-o parte a halei, expuse pe tejgheaua acoperită cu tablă stă carnea de porc. Ceafă, pulpă, costiţă degresată, spată şi subproduse îţi fac cu ochiul pentru că este carne obţinută de la porcii din gospodărie, rozie la culoare, cu fibra fragedă, suculentă. Numai bună de aruncat în ceaun pentru o tochitură moldovenească, că tochitura noastră nu pare să aibă pereche prin ţara românească.
De câte ori am ajuns în piaţa din Sighetul Marmaţiei şi am văzut cum se desfăşoară activitatea m-am întrebat de ce la ei se poate aşa ceva şi la noi, în Botoşani, nu. În hala de carne din Botoşani nu ai voie să vinzi preparate din carne făcute acasă, la gospodar, în stil tradiţional moldovenesc, pentru că aşa cum prepară porcul moldovenii nu avem concurenţă pe la alte neamuri.
În piaţa noastră, prin galantare, se poate vedea aceeaşi carne cu o culoare putredă pe care o vei vedea de la Paşti la Crăciun, îmbibată cu substanţe chimice provenite de la hrana porcilor, nişte combinate de cereale şi substanţe de sinteză chimică ce au rolul de a forţa creşterea porcului, în dauna calităţii cărnii.
Ca şi Botoşaniul, şi Sighetul Marmaţiei este în România şi se spune aceloraşi legi. Cum de la ei este voie să aduci la vânzare preparate produse în gospodăria individuală iar la noi este interzis? Cum de la ei se poate vinde carnea de porc obţinută de la porcul din curte iar la noi chioşcul destinat pentru aşa ceva a devenit monopolul unor şmecheri care fac legea în dauna producătorului?
O explicaţie ar fi. Între noi, între cumpărători şi producătorii care ar dori să-şi valorifice produsele se interpun controlorii care s-au înmulţit ca ciupercile după ploaie şi care umblă să controleze numai pentru a pleca cu sacoşa plină. Mai nou se face parte şi şefului, că el n-are timp de control pentru că este la raport la partidul care l-a pus în funcţie. Pe lângă controlori să-i mai luăm în seamă pe medicii şi tehnicienii veterinari care sunt mai marii halei de carne, apoi poliţiştii comunitari şi nu pe ultimul loc trebuie menţionaţi cei din administraţia pieţei. Cu atâtea suflete de hrănit pe pomană, ce ţăran mai are curajul să vină la piaţă să-şi vândă producţia?