La Manoleasa, judeţul Botoşani, o biserică construită din lemn, acum mulţi ani, stă mărturie a generaţii de localnici. Oftatul Prutului care se strecoară lin pe lângă lăcaşul sfânt i-a fost singurul prieten în vremuri de restrişte.
Biserica, o adevărată bijuterie, este aşezată pe un deal, într-un sat pustiit de vreme şi de case, dărâmat cu foarte mulţi ani în urmă, strămutat cu camionul din ordine sus-puse, caracteristice epocii de aur.
Vechi de peste 200 de ani, lăcaşul sfânt poate fi lesne asemuit cu o bijuterie în mijlocul naturii. A trecut cu bine de intemperii, dar şi de cruzimea celui de-al doilea război mondial, care a secerat-o din temelii, rămânând în picioare doar altarul. Preotul de atunci, sprijinit de localnicii cu frică de Dumnezeu, a decis să o reconstruiască, după acelaşi tipar, de această dată, folosind furci şi chituită cu lut, o metodă mult mai sigură decât simplul chirpic.
Gerul cumplit nu prea a mai lăsat posibilitatea efectuării slujbelor în lăcaşul din satul părăsit. Asta pentru că în prezent nu este nici o sursă de căldură şi nici curent electric. Oamenii din trei sate vin să se roage la biserica de pe malul Prutului. Pentru a ajunge la slujbă, aceştia trec mereu prin fostul cimitir al satului părăsit, care mărturiseşte mut despre sutele de locuitori morţi de boli, de bătrâneţe sau de supărare când au aflat că vor fi strămutaţi din satul unde au rădăcinile, într-un sat la 5 km, Iorga.
Totul în jur este pustiu, loc drept, mai încolo se zăreşte Prutul. Mulţi dintre orăşeni nici nu ar îndrăzni să facă vreun pas, în amurg de frică. Este un amestec de sinistru cu frumuseţe desăvârşită. Satul s-a numit Şerpeniţa. Decizia comuniştilor din anii 70 a afectat şi alte sate din zonă, Bold, Popoaia, Cinghinia sau Râşca. Hotărârea a fost luată a se extinde Nodul Hidrotehnic Stânca-Costeşti.
Alexandru Chirilă a fost primar pe atunci. Am dat materiale de construcţii la oameni, şi bani le-am dat, şi locuri pentru casă. Satele au rămas, dar nu mai trăieşte nimeni. Eu i-am anunţat din casă în casă, le-am măsurat locuinţele şi am făcut pentru fiecare fişa personală şi apoi le-am dat materiale pentru strămutare. Pentru fiecare am stabilit unde să meargă. Cei din Şerpeniţa erau mai în vârsta şi s-au retras cei mai mulţi în satul Iorga. Acum mai trăiesc o parte din bătrâni, dar mai mulţi sunt urmaşii lor, a spus Alexandru Chirilă.
Pentru îndeplinirea obiectivului, comuniştii au strămutat tot, dar de biserică nu s-au atins, au lăsat-o părăsită, în bătaia arşiţei şi în vuietul Prutului, sub privirile fraţilor moldoveni. Dar ca o ironie, în lăcaşul sfânt continuă să se facă slujbe, la lumina lumânării, de multe ori pe frig cumplit. Dar oamenii se roagă cu evlavie, îngrijesc mormintele în paragină, din jurul bisericii. Spală şi scrobesc perdeluţele de la geamurile bisericuţei şi menţin o curăţenie exemplară. Prin gestul lor, istoria merge mai departe. Prin biserica de lemn, fantoma satului Şerpeniţa este mereu prezentă. (Lavinia Preda)