După publicarea articolului de ieri intitulat „Hienele revoluţionare au mirosit terenurile Armatei”, m-am trezit la redacţie cu un cetăţean ce s-a recomandat a fi Ioan Apaţie. Numitul susţinea că este erou al revoluţiei, titlu obţinut în urma actelor de bravură revoluţionară înfăptuite la Timişoara.
Cumva, tipul vpia să-i dau socoteală de ce am scris despre ei, eroii revoluţiei, că ar fi nişte oportunişti şi profitori, de vreme ce ei şi-au riscat viaţa în evenimentele din decembrie 1989. Surprins de atitudinea arogantă şi imperttinentă a tipului, mi-a trebuit ceva timp să-mi revin şi să raţionez.
Din discuţia cu „eroul” nostru am aflat că el este revoluţionar încă din vremurile când comuniştii colectivizau agricultura particulară. De loc din Gorbăneşti, Apaţie a susţinut că tatăl său a fost victimă a regimului comunist şi terorizat zece ani de zile pentru că nu se înscria în CAP. Apoi, rănit pe front, tatăl său nu a primit pensia de invalid de război pentru că pensia sa a fost alocată unui alt localnic din satul Btrâneşti.
I-am replicat că în perioada colectivizării toţi ţăranii care nu au acceptat să se înscrie în CAP au fost eroi dar nu au revendicat de la statul român terenuri pe daiboj aşa cum cer acum unii impostori, profitori de pe urma evenimentelor din decembrie 1989.
Am mai aflat că evenimentele din decembrie l-au surprins pe Apaţiei ca muncitor la Secţia prelucrări mecanice din Electrocontact. Cel puţin aşa mi-a confirmat Florin Egner, la acea vreme şef de secţie în fabrică.
Întrebat ce-a căutat la Timişoara dacă lucra în Electrocontact, „eroul” nostru n-a fost prea transparent dar am înţeles şi singur. În acele vremuri tulburi, când orice deplasare prin ţară era controlată de Securitate, Apaţiei s-a putut deplasa şi chiar intra în oraşul Timişoara aflat sub asediul Armatei. Asta mă face să crede că el se afla în relaţii destul de amicale cu fosta Securitate care avea la Electrocontact un puternic cuib de informatori.
Trebuie să am în vedere că în zilele când la Timişoara mureau oameni, la Electrocontact Constantin Huţu (foto), directorul cu calitatea, pregătise peste o mie de bâte cu care să înarmeze muncitorii să plece la Timişoara pentru a apăra cauza PCR-ului.
După modul cum s-a comportat ieri cu mine Apaţiei, aş putea trage concluzia că el a fost un antemergător al lui Huţu. Desigur, schimbându-se cursul evenimentelor prin fuga lui Ceauşescu, toţi cei care apărau cu spirit revoluţionar cauza PCR au devenit, peste noapte, cei mai mari revoluţionari ai poporului.
Pe vremea când Huţu era subprefect de Botoşani, m-am deplasat cu el la un eveniment electoral la Viişoara. După ce s-a consumat evenimentul, într-o sală de clasă s-a pus masă mare. Vinul negru de Bivolul Mic, cum se numea în trecut Viişoara, i-a dezlegat limba lui Huţu. El mi s-a plâns că este acuzat de presă că a apărat regimul comunist într-un articol în Clopotul dar că atunci nu avea altă cale de ales. Mi-a mai spus că din grupul care trebuia să meargă la Timişoara să-l apere pe Ceauşescu, „vârfurile” s-au deplasat la sediul PCR din Botoşani şi aşa au devenit eroi ai revoluţiei deşi ei erau pregătiţi pentru misiunea din Timişoara. Mi-a mai spus Huţu că are mari remuşcări de ce-a făcut în decembrie 1989 dar că atunci nu ştia ce se va întâmpla şi nu credea că Ceauşescu va fugi.
Se pare că remuşcările sale i-au curmat viaţa prematur. Nu-l condamn, deşi şi el a progfi9tat din plin de pe urma evenimentelor din decembrie 1989,. Fiind preşedinte PSD şi apoi lider la PSD şi chiar subprefect de Botoşani.
Revenind la Apaţie, tipul avea tupeul să mă convingă să-mi retrag cele scrise şi să elogiez actele lor de bravură revoluţionară, el arătându-se dispus să mi le relateze. I-am spus că nu-mi schimb opinia şi că am convingerea că „eroii de la Botoşani” sunt de fapt nişte impostori şi profitori.
Când l-am întrebat de ce nu au acceptat revoluţionarii terenul oferit de fostul primar Flutur în zona Răchiţi, mi-a replicat că era un teren fără valoare. În schimb le-ar surâde revoluţionarilor să înşface o halcă de teren din cel primit de Primăria Botoşani de la Armată. Iată că ce am presupus eu în articolul de ieri că „eroii” vor terenuriole Armatei mi-a confirmat Apaţie.
Văzând că nu mă poate convinge cu vorba bună, Apaţie a trecut la ameninţări. Nici aşa nu m-a speriat. Nu l-am chemat eu la redacţie şi nu l-am rugat eu să-mi povestească actele sale de bravură revoluţionară pe care eu nu dau doi bani şi le consider lipsite de orice eroism care să merite recompense materiale. În decembrie 1989 au ieşit în stradă zeci de mii de români dar au ajuns eroi numai câţiva descurcăreţi, ceea ce nu este corect şi trebuie sancţionat prin dezavuarea publică a atitudinii lor. Este părerea mea şi nu mi-o poate schimba indivizi ca Apaţie. Iar părerea mea poate fi împărtăşită sau respinsă de cei care i-au act de ea.