Atunci, în 1916, la purcederea Armatei Române în Ardeal, un periodic local scria patetic, şi profund emoţional, „Fraţii s-au îmbrăţişat” – „…Stăm şi azi încă uluiţi, nu găsim cuvinte să dăm glas bucuriei înăbuşite de suferinţele seculare, ne ştergem din nou şi tot din nou ochii plânşi şi împăienjeniţi, întrebându-ne: se poate? se poate?
Aşa am fost întâmpinaţi în pragul României Mari de fraţii, care după secole de împilare, au văzut zorii libertăţii şi ai învierii naţionale.
Şi-au şters ochii de lacrimi şi, prin păienjenişul sufletului lor învăluit de negura seculară a durerii mute, nu putea desluşi lumina vieţii noi ce răsărea din sclipirea baionetelor româneşti.
Se poate? – s-au întrebat ei. Sufletul lor prea era robit suferinţei, viaţa lor prea încătuşată de barbaria maghiară, privirea lor pururi se pierdea în zarea fumurie a munţilor, speranţa lor veşnic se sfărâma de culmile Carpaţilor.
Nu le venea să creadă visul şi astăzi îl trăiesc aievea. Minunea s-a făcut. Ochii lor pierduţi în extazul învierii au văzut-o şi sufletele lor renăscute s-au închinat ei.
Veacuri dearândul vitregia destinului istoric ne-a despărţit. Carpaţii ne-au frânt trupul în două. Noi am trăit aici; viaţă de martiri au trăit ei dincolo (…).
Pentru sufletul nostru n-au existat Carpaţii, care dacă au fost simbolul de durere al neamului, n-au putut fi niciodată un obstacol al unităţii naţionale.
Suferinţi înăbuşite, visuri ferecate, nădejdi tăinuite, lacrimi ascunse, - toate ne-au legat viaţa şi ne-au înfrăţit, ţinând pururi vie scânteia mistuitoare a conştiinţei şi a unităţii naţionale.
La umbra Carpaţilor s-au ţesut firele unei tragedii seculare, profundă în mutismul ei, înfiorătoare în desfăşurarea ei istorică, măreaţă în deznodământul ei de astăzi.
PUTEREA SUFLETULUI UNUI NEAM E MAI MARE DECÂT TOATE PUTERILE LUMII (s.n.). Veacuri s-au scurs şi nimic nu s-a ştirbit din această putere. Ea a rămas întreagă, nealterată, biruitoare.
Astăzi a biruit. Vitejia năprasnică a oştirii noastre a săvârşit minunea.
Mai tari decât toate lanţurile, mai neînfricate decât toate nelegiuirile, sufletele au biruit (…) („Alarma”, Botoşani, 5 septembrie 1916).
Astfel pulsa la Botoşani simţământul de Unire, la zămislirea Marii Uniri din 1918, una dintre cărămizile edificiului fiind încărcată de suflet şi faptă ale fiilor acestor locuri ale Botoşanilor. (Ionel Bejenaru)