Trecând fulger prin Botoşani, săptămâna trecută, ministrul Educaţiei, Cristian Adomniţie, s-a arătat darnic în sfaturi dar şi cu fonduri. Însă nu toate sfaturile sale au fost bine primite. Ştirea că ministrul „Recomandă ca paznicii din şcoli să fie plătiţi de primării sau părinţi” n-a căzut bine, nici primarilor, nici părinţilor. „Cârcoticiu” are convingerea că „Nu cred că părinţii ar trebui să mai scoată bani din buzunare şi pentru paza şcolilor. Cred că ar fi timpul să se implice comunitatea - poliţiştii comunitari cu ce se ocupă?” Poliţiştii comunitari sunt maeştri în tăiatul frunzelor la câini. Îi vezi pe stradă doi câte doi, sporovăind ca babele, fără a observa ce-i în jurul lor. Îi mai poţi vedea prin zona pieţei, discutând amical cu bişniţarii de valută, cupoane, bilete, telefoane mobile etc. În ce priveşte plata paznicilor de la şcoli, de vreme ce învăţământul primar şi gimnazial este gratuit, de ce părinţii să contribuie cu bani? Aceşti părinţi n-au scutire de la plata impozitelor şi taxelor, dacă finanţează din buzunarul propriu învăţământul pe care statul ar trebui să-l asigure gratuit.
Şi mai am o nedumerire. Pentru paza şi ordinea publică, inclusiv în jurul instituţiilor şcolare, avem organisme special create. Să-şi facă datoria!
Multă patimă a stârnit şi indulgenţa ministrului în ce priveşte pedeapsa ce s-a propus liceanului care a lovit o profesoară. Ministrul s-a exprimat că are de luat o „Decizie grea în privinţa elevului care a bătut o profesoară”, pentru că a-l priva de şcoală timp de zece ani, cum s-a propus, înseamnă a-i distruge viitorul. În acest mod am privit lucrurile încă de la producerea nefericitului eveniment. Mă bucur de gândirea umanistă a ministrului, dar mă întristează lipsa de omenie a unor comentatori, care s-arată neiertători cu viitorul unui copil ce nici n-a păşit în viaţă. Şi mai dureros, cel mai aspru îl judecă profesorii. Aceşti educatori care ar fi trebuit să fie primii care să pună în balanţă vina elevului şi a profesoarei, după care să propună măsura sancţionatorie. Căci şi profesoara are vina sa, despre care nu mai vorbeşte nimeni.
Am stat mult şi m-am gândit dacă să validez acest comentariu, postat de către un profesor, cu adresă directă la ministrul Educaţiei. L-am validat ca şi cititorii să poată realiza cam cine se ocupă de educaţia copiilor lor: „Băi boule! Dar dacă ai lua tu una în freză? Cum te-ai simţi? Eşti un nemernic care preferă populismul şi încurajează violenţa în şcoală. Exemplu: dacă un elev de cl X-a îţi dă un pumn: 1.nu poţi să-l exmatriculezi, că e înv obligatoriu; 2.amendă nu poate primi, că nu are 18 ani; 3.nota la purtare nu-l interesează; 4. nu poţi să-l baţi şi tu, că eşti dat afară, iar mai nou ministrul "trece cu vederea" o faptă ca asta. Probabil din jeepul ministerului şi înconjurat de sirene şi inspectori generali pupincurişti nu prea se vede violenţa. MENS SANA IN CORPORE SANA”. Profesore, fac o singură remarcă: ţi-ai greşit cariera. Dacă ai fi fost profesor undeva printr-o ţară europeană civilizată şi ai fi rostit asemenea vorbe, aveai lichidarea în plic în jumătate de oră şi n-ai mai fi călcat toată viaţa într-o sală de clasă. Problemele sociale ale unor elevi violenţi nu se rezolvă prin violenţă. Îţi recomand să-l citeşti pe Macarenko. Vei da de rostul multor lucruri care ar trebui ştiute de un dascăl şi care rămân neştiute.
Iată un comentariu care surprinde bine un crâmpei din educaţia pe care o fac profesorii elevilor: „Mai întâi profesorii să arate că sunt oameni şi nu adunătură de curve şi beţivani, care ştiu cum şi-au obţinut posturile prin tot felul de metode. Cu respect pentru profesorii pe care i-am avut - cei pensionaţi şi în prag de pensionare - au fost adevăraţi oameni. Ce să ceri de la un elev să te respecte, dacă tu nu eşti un exemplu bun pt el!” Şi mai am a le aminti celor care s-au erijat în judecători supremi, condamnând irevocabil din punct de vedere moral, fapta reprobabilă a elevului, că şi cel mai periculos criminal, ajuns în faţa judecătorilor, poate beneficia de circumstanţe atenuante, poate cere şi beneficia de clemenţă.
Părinţii respectivului elev sunt la muncă în străinătate. S-a întrebat vreo unul dintre noi, dintre profesori, ce-i în sufletul acelui copil? Ce mecanism s-a declanşat, ce s-a rupt în echilibrul său interior de a devenit violent? Sunt copii care se sinucid de dorul părinţilor, ajunşi căpşunari în Spania. Alţii, ca acest elev, devin violenţi cu cei din jur, beau, se droghează, ajung să se dispreţuiască sau vor să pară eroi în faţa colegilor. Vina este a societăţii, nu a lor. Vina o poartă politicienii, nu părinţii lor care au fost nevoiţi să-şi ia lumea în cap, pentru a putea trăi.
Ne lipsesc mecanismele sociale care să intervină şi să-i ajute pe aceşti copii a căror părinţi muncesc în străinătate. În loc ca în şcoală să existe un psiholog, să le aline dorinţa firească după mamă şi tată, plătim preoţii să ţină nişte ore de religie, dacă mai ajung să le ţină, care n-ajută la nimic.
Cred că a sosit timpul să gândim şi altfel. Să gândim în spirit umanist şi nu distructiv. Să pedepsim greşeala, dar să cântărim pedeapsa în aşa fel încât să nu producă un rău şi mai mare. La revedere!