Istoricii cred totuşi că grecii au fost cei care au inventat aluatul de plăcintă. Pe atunci aluatul era o pastă rezultată din amestecul de făină şi apă, care "ambala" carnea, aluatul avea într-un fel rolul de vas în care era gătită carnea. Aluatul păstra astfel în interior sucurile şi aromele.
Romanii au preluat de la greci reţeta plăcintei şi au diversificat-o, folosind midii, peşte, pui, vită. Există mărturii despre o plăcinta numită "Placenta", un fel de tartă cu brânză, cu baza de aluat. Romanii au răspândit delicioasele plăcinte în toată Europa, fiecare ţinut adaptând reţeta după ingredientele disponibile şi după obiceiurile locului.
În Evul Mediu exista obiceiul plăcintelor însufleţite, foarte populare la banchete, cu diverse surprize înăuntru de genul păsări, animale mici, pitici ... De asemenea dimensiunile acestora încep să atingă dimensiuni din ce în ce mai mari.
Dat fiind că plăcintele constituiau o parte importantă a meniului medieval, fiind chiar la ordinea zilei, bucătarii nu îşi notau reţele. Abia în secolul al XVI-lea încep să apară primele cărţi de bucate cu reţete pentru plăcinte, care sunt destinate gospodinelor.
În secolele XVII-XIX, plăcintele englezeşti nu aveau rival în bucătăria europeană. De aceea ele devin populare şi în Lumea Nouă, aduse de primii colonişti. Aceştia au adaptat reţetele de acasă în funcţie de ingredientele şi tehnicile de gătit disponibile aici. Plăcintele ajung să fie servite la fiecare masă, ajungând să fie parte integrantă a culturii americane. Pe măsură ce coloniştii înaintează spre vest apar plăcintele americane regionale, adaptate continuu noilor ingrediente.
Comparativ cu trecutul, astăzi plăcintele sunt mai puţin spectaculoase, reduse în dimensiuni, dar la fel de populare, gustoase şi foarte diversificate. (Va urma)