In tinerete reusea sa scrie intr-o singura zi 90 de versuri pe o tema data, zdrobindu-si prietenii poeti cu o creativitate diluviana. Se nascuse cu norocul unui talent urias dar si in momentul istoric adecvat stilului sau. Nationaliste si pline de patetism, versurile lui Paunescu dansau intre minore nuante subversive si majusculele propagandei comuniste.
O echilibristica din care s-a hranit si succesul cenaclului Flacara, tolerat de catre Partid si apreciat ca fiind supapa perfecta pentru nemultumirile tinerilor din anii ’70. In 1989, Paunescu a avut sansa unei Revolutii schilodite din care Partidul a iesit cu un apetit mult mai feroce decat in anemicii ani ’80. Cati isi mai amintesc ca, in 1996, Adrian Paunescu a candidat la Presedintia Romaniei din partea unui partid condus de un fost prim-ministru ceausist? Soarta i-a adus si un scaun de senator, dar Paunescu nu este singurul intelectual european cu optiuni politice indoielnice.
Mai mult, Paunescu nu este singurul intelectual roman care si-a asezat singur pe umeri mantia de calauza a neamului. Avem insa dreptul, o spune Orwell, “sa ne asteptam la o decenta obisnuita chiar si din partea unui poet”.
“Ma terorizeaza tenace pana incep sa plang. Plang de stupoare, de neputinta, de disperare. Pe infundate, fara martori, (Adrian) devine canalie”, scria in 1969 femeia care i-a nascut lui Adrian Paunescu doi copii. Scriitoarea Constanta Buzea a publicat un jurnal de o tristete sufocanta, tinut in perioada casatoriei sale cu Paunescu, pe cand acesta nu devenise inca atat celebru. Acolo sunt randuri care taie adanc imaginea poetului sensibil si idealist.
Mult mai tarziu, intr-un editorial din Jurnalul National, Adrian Paunescu isi amintea prietenii extraordinari (printre ei Ion Iliescu sau C.V.Tudor), vorbind cateva randuri mai jos si despre copiii fiului sau Andrei. “Sa nu uit, Andrei are si copii, nu la fel de realizati, din pacate, ca el”, scria bunicul celebru despre nepotii sai.
Dizidentul Dorin Tudoran, in tinerete apropiat de Paunescu, rezuma in cateva cuvinte marea greseala a fostului sau prieten: “Exista oameni care nu vor recunoaste nimic din prostiile pe care le-au facut. Si, prin asta, nu mai au nevoie de dusmani. Sunt ei cei mai mari dusmani ai lor”.
Acela dintre noi far’de greseala, sa ridice piatra. Dar caruia dintre noi i s-ar trezi dorinta de a-si vedea tiparite scrisorile ticluite in vreme de boala grea? Cui i-ar veni pe limba sfaturi date poporului de la inaltimea autoritara a patului de agonie? Nu a trecut inca saptamana de la ultima scrisoare (a patra) publicata de Paunescu, una in care poetul foloseste vecinatatea mortii pentru a da greutate unor sageti politice. Pe vremuri, marii poeti aveau parte de-o agonie discreta si de-o inmormantare fastuoasa. Astazi, la Bucuresti s-a inventat agonia etalata public si latita pana la granita unui banc macabru. Inima poetului aproape se oprise, dar nu si potopul sau creativ.
In ciuda norocului sau remarcabil, Adrian Paunescu nu a reusit totusi sa-si atinga visul. Nu gloria sau puterea le dorea, acestea fiindu-i la indemana. El visa la eternizare: “Cand existi si in constiinta altora, e ca si cand te-ai transforma, din unul, in mai multi. Astfel, chiar amenintarea cu disparitia, devine mai putin eficienta, daca e sa te elimine din constiinta tuturor”. E trist ca, similar multor intelectuali ai secolului 20, Paunescu acorda intaietate ideilor, nu oamenilor. Victima a propriei erori, Paunescu credea ca versurile sale ii vor asigura, printr-un straniu transfer, supravietuirea:
“Va fi interesanta postumitatea mea. Scrisul meu se va despovara de biografia autorului, in circulatia lui printre oameni. As fi fost curios sa stiu, totusi, ce iarba va rasari, in timp, pe mormantul meu.”
Pe mormantul poetului nu va rasari insa niciun fel de iarba, caci versurile singure nu-i vor putea conserva memoria. Fertilizatorul memoriei nu este emotia estetica a poeziei, ci amintirea modelului practic, a faptelor in armonie cu cuvintele. Dar Adrian Paunescu a ratat aceasta miza autoimpusa si, ceea ce putea deveni modelul unei generatii, s-a surpat in propria-i vanitate. Versurile lui vor ramane, insa mormantul ii va fi sterp, oricat de multe lacrimi se vor varsa in aceste zile peste el.
Adrian Paunescu a fost un om norocos dar neamul in care s-a nascut nu a primit decat firimituri cazute de la masa destinului sau. Probabil ca mii de oameni vor participa la inmormantarea poetului, dar care va fi credinta, care va fi cauza pe care aceasta multime o va onora prin prezenta ei acolo?
Agenţia de presă HotNews