Citind despre păţania cu micii de la Truşeşti, un comentator mi-a amintit de, cândva, vestitul Scriba. Este vorba de un vechi meşter carmanger, ce-a slujit mulţi ani Laboratorul de carmangerie al Cooperaţiei de consum Truşeşti. Într-adevăr, micii preparaţi de Scriba, un amestec proporţional între carne de vită şi oaie (amestecul era secretul său) erau excepţional la gust. Rămân la părerea mea că, pe lângă amestecul reuşit de carne, gustul zemos şi excelent era dat de către zeama de oase. Tot timpul ,în laboratorul lui Scriba, pe plita electrică era o ditamai oala emailată în care fierbeau oase, de la care obţinea nemaipomenita zeamă. Multe au fost secretele lui Scriba. De exemplu, gustul excepţional al cabanosului sau al pastramei de oaie. Cabanosul, un preparat delicios şi de rang burghez la acele vremuri (mă refer la acea clasă a burghezilor izvorâtă din tagma comuniştilor şi asupra căreia Lenin ne avertizase că va apărea) era un fel de compoziţie tocată din carne de porc şi oaie, porc şi vită, vită şi oaie cu care se umpleau maţele de oaie. Condimentat uneori până la limita suportabilităţii, cabanosul era un excelent antreu la ţuica naturală. Bineînţeles că de pe farfuria cu cabanos, crud sau prăjit prin crestare la capete pentru a înflori la prăjit, nu lipsea şi mai celebra pastramă. Gustoasă mai era pastrama de porc sau vită, dar pastramă de oaie, cum am mâncat la Scriba, n-am mai întâlnit prin ici un loc din judeţ. Nu ştiu cum reuşea să-i dea gust şi frăgezime, dar, pusă pe grătar la sfârâit, servită pe o bucată de fund sau blid din lemn şi cu mămăliguţa din mălai grişat alături, mâncai până ce uitai pentru ce-ai venit la Truşeşti. Dacă te nimereai la Truşeşti într-o zi de târg şi de toamnă, musai îmbucai şi o porţie de pastramă de oaie şi beai vreo câteva ulcele cu must natural. Pastrama lui Scriba, fie de porc, vită sau oaie când era scoasă de la fum, era zvântată, arămie la culoare, pofticioasă la gust, sărată exact cât se cere. Pastrama de acum n-are nici un gust, în afară că este sărată până peste poate şi este extrem de zemoasă, de parcă s-a adunat toată apa mării în ea. În ce priveşte cabanosul, n-au mai rămas din el decât numele şi amintirile despre ceea ce-a fost odată.
Ce viaţă, domnule, ce viaţă!
(Lucullus)