Nu-mi propun să particip la multiplele scenarii care pot duce la formarea viitorului guvern, ci vreau să aduc în actualitate o serie de aspecte legate de crizele economice mai vechi şi ce consecinţe au avut ele în viaţa politică şi economico-socială. Pentru că, vrem, nu vrem istoria se repetă şi noi am putea anticipa cam ce vremuri ne aşteaptă, indiferent de culoarea politică a viitorului guvern ce va lua naştere având la cap pe ursitoarea Băsescu.
În primul rând este de precizat că principalele crize financiare şi economice consemnate de istorie au avut o strânsă legătură cu liberalismul. O primă criză a fost consemnată în Anglia anilor 1816 1818, cunoscută drept o criză economică şi alimentară. Din Anglia s-a extins în Franţa, Piemont şi s-a prelungit până în 1819. A fost o criză determinată de motive politice, cauze care stau şi la baza actualei crize economice. De această criză au profitat speculanţii, care s-au înmulţit ca ciupercile după ploaie. Au apărut revoltele populare aproape de necontrolat, iar foametea a făcut ravagii în Franţa, Italia, Elveţia. În Franţa parlamentul este dizolvat, iar Talleyrand, mare om de stat, pierde puterea. Liberalii pierd din influenţă iar ultraregaliştii preiau puterea.
O altă criză, denumită criză alimentară, şi-a făcut apariţia în anii 1845 1847 şi a fost marcată de o foamete cumplită. Au fost afectate Franţa, Germania, Anglia, Irlanda. Franţa, fiind ţara cea mai afectată de foamete este şi cea mai cuprinsă de corupţie. Această criză a grăbit declanşarea revoluţiei şi ruptura dintre burghezie şi proletariat. De observat că principala cauză a crizei a constituit-o tot motivele politice, revoluţia de la 1848, care a cuprins toate ţările Europei, fiind de fapt o revoltă asupra puterii politice din acele vremuri iar revoluţionarii au avut revendicări atât politice cât şi economico-sociale.
În momentul de faţă, în România, criza economică riscă să fie agravată de luptele politice pentru putere, ceea ce se şi prefigurează. Firmele şi cetăţenii nu m ai plătesc impozitele la stat, statul nu mai are bani să susţină dezvoltarea şi funcţionalitatea administraţiei, iar frământările sociale bat la uşa viitorului guvern (salarii şi pensii majorate sunt cele mai periculoase revendicări ale momentului de faţă).
Să mai trecem în revistă şi criza agricolă din anii 1875 1895, generată de supra producţia agricolă din SUA, Canada, Australia. Producţia lor invadează piaţa ţărilor Europene, pe care preţul la produsele cerealiere autohtone se prăbuşeşte. Fermierii nu-şi pot recupera cheltuielile, preţul arendării scade vertiginos, băncile nu mai acordă credite. În momentul de faţă, politicienii noştri vorbesc de o criză economică la nivel de producţie, dar n-au introdus în ecuaţie şi agricultura. Mai ales că, fiind ţară membră a Uniunii Europene, în agricultură nu mai putem face ce vrem noi, ci numai ce ne dau ei voie. Pentru că s-a negociat prost şi de către nişe incompetenţi capitolul Agricultura, ceea ce acum s-ar putea întoarce asupra noastră.
Dar cea mai mare criză financiară şi economică pe care a consemnat-o istoria este cea dintre anii 1929 1933, declanşată tot în America. Criza a fost de amploare mondială. Ea s-a declanşat într-o perioadă de prosperitate şi optimism economic, printr-un krach bursier pe Wall Street în octombrie 1929, cuprinzând Statele Unite şi răspândindu-se apoi în întreaga lume. La noi criza a dus la prăbuşirea industriei dar şi a producţiei agricole. În perioada de criză România a fost condusă de Guvernul Iuliu Maniu până în iunie 1930, a trecut prin cel al lui Nicolae Iorga, a revenit Maniu ca sfârşitul crizei să aibă loc sub Guvernul Alexandru Vaida Voievod. Corupţia a ocupat şi ea loc de vază, iar regele Carol al II-lea, după ce criza a trecut, a desfiinţat Parlamentul, a suspendat Constituţia din 1923 care devenise un model de democraţie pentru Europa şi a instaurat dictatura.
Atenţie, ce se întâmplă în momentul de faţă pe scena politică românească, modul în care tratăm criza economică, poate declanşa o luptă pentru putere de care să se folosească preşedintele Băsescu pentru aşi întări poziţia şi aşa dictatorială.
Observăm că fiecare criză a avut la bază cauze politice. Cea de acum la fel. Politica economică a SUA dezvoltată sub preşedinţia lui Bush prin nevoia de război ca un suflu nou pentru menţinerea creşterii economice, totul necorelat cu politica financiar-bancară a dus la krach-ul bursei americane şi apoi a celorlalte de pe întreg mapamondul. De la criza financiară la cea economică n-a fost decât un pas, care s-a făcut foarte repede.
Cu criza economică nu-i de joacă. Nu cred că vârful ei va fi în vara lui 2009, ci mult mai târziu. Spre nefericirea noastră, nu criza economică împiedică formarea noului guvern, ci dorinţa nemărturisită de a ajunge la putere într-un moment când degringolada economică oferă extrem de multe oportunităţi de îmbogăţire, aşa cum s-a întâmplat în timpul fiecărei crize de până acum. Noi n-ar fi trebuit să fim aşa grav afectaţi de criză, în condiţiile în care anul 2008 a situat România cu cea mai mare creştere economică din Europa. Criza au chemat-o politicienii prin inconştienţa lor şi dorinţa de a fi la putere. Retrăim zilele din decembrie 1989 când Ceauşescu a fost prins şi împuşcat. De această dată cine pe cine împuşcă?