Ieri, Moise Guran a ţinut o emisiunea pe Europa FM şi a pus în dezbatere publică problema impozitării averilor bisericeşti. Cu excepţia preoţilor şi a pastorilor care au sărit să-şi apere interesele, toţi cei care au luat cuvântul au fost pentru introducerea sistemului de impozitare.
Am ascultat respectiva emisiune şi am sesizat mai multe aspecte care merită aduse în discuţie. Guran a încercat şi o diversiune, solicitând celor intraţi în direct dacă sunt de acord cu un impozit pe cruce. Majoritatea au acceptat şi un astfel de impozit, numai să fie însoţit şi de impozitarea averilor preoţilor, mai exact a bisericilor.
Problema impozitului pe cruce a fost o pistă falsă de discuţii. Din nefericire, cei care au luat parte la dezbatere nu s-au prins de capcană. Nimeni nu l-a întrebat pe Guran cine va plăti acest impozit.
Impozitele şi taxele se plătesc de către cei vii, fie că sunt proprietarii bunurilor dobândite în timpul vieţii, fie că acele bunuri au fost moştenite. Dar crucea este pusă la mormântul unui decedat, iar mortul nu poate fi impozitat. Crucea face parte din ritualul creştin al înmormântării, ori nu ritualul s-a propus a fi impozitat ci bunurile şi activităţile lucrative, ceea ce este cu totul altceva.
Moştenitorii decedatului nu pot fi obligaţi să plătească impozit pe crucea acestuia pentru că în Codul civil nu este statuată o astfel de obligaţie şi nici nu poate fi legiferată pentru că este vorba de un ritual şi nu de un bun patrimonial aflat în posesia unui viu.
Nu crucea trebuie impozitată. Nici clădirea bisericii n-ar trebui impozitată pentru că este locul unde se desfăşoară un act religios acceptat şi recunoscut de lege. Dar casa parohială unde se lăfăie preotul, terenurile de zeci de hectare aflate în administrarea casei parohiale, veniturile de pe aceste terenuri, brutăriile patronate de biserică, atelierele de confecţionare a odoarelor bisericeşti destinate comercializării şi nu uzului intern bisericesc, veniturile pe seama hotelurilor mănăstireşti etc. trebuie impozitate aşa cum ne sunt impozitate şi nouă.
Iar preoţii să aleagă între a fi salariaţi de la buget sau în a-şi asigura salariul din serviciul religios prestat. Dacă aleg salarizarea de la buget, atunci toate încasările de pe urma serviciilor religioase să fie contabilizate şi impozitate aşa cum sunt şi veniturile persoanelor fizice autorizate să presteze diferite servicii.
În privinţa activităţilor sociale, a actelor de caritate pe care Biserica le tot flutură că le efectuează, să fie sub controlul autorităţii statului iar dacă aceste cheltuieli sunt din veniturile Bisericii şi nu din donaţii publice, să fie deduse din impozit.
Iar ca să nu mai fie nevoie de o nouă secularizare a averilor bisericeşti şi mănăstireşti, prin lege să fie stabilit cât teren are voie să deţină o entitate bisericească recunoscută ca persoană juridică de sine stătătoare şi ce servicii sau activităţi lucrative poate presta. Să nu se ajungă ca în situaţia de faţă când Biserica concurează turismul, ultimii fiind impozitaţi la sânge iar primii fără vreun control fiscal. Părerea mea!