S-a încetăţenit în ultima perioadă procedura ca atunci când activitatea unor funcţionari publici sau instituţii ale statului sunt reflectate negativ în presă, să se vină cu comunicate de presă sau drept la replică, cică în dorinţa de a se afla adevărul. La această categorie se adaugă cea a cetăţenilor care vor ca, folosindu-se de presă, să-şi rezolve anumite probleme personale sau să se răfuiască cu anumite persoane. Dacă în urma celor reclamate, materialul de presă reflectă o cu totul altă situaţie, supărarea acestor petenţi aproape că n-are limite. Şi mai există o categorie: cea a cârcotaşilor, a celor ce vor musai moartă capra vecinului. Aceştia sunt şi cei mai dificili clienţi ai presei. În primul rând că fug de răspundere, adică cele reclamate nu vor să fie publicate cu numele lor în clar şi în al doilea rând, dacă, în principiu, acceptă să le fie pomenit numele, după apariţia materialului retractează cele afirmate, susţinând că ei n-au afirmat aşa ceva, că este invenţia reporterului. S-o luăm pe rând. Este încă proaspăt în mintea cititorilor Comunicatul de presă remis redacţiei noastre de către Colegiul Medicilor din Botoşani, prin care acest organism dezavuează conţinutul articolului
„Chirurgii iadului”. Cică, prin acest comunicat, s-a dorit ca cititorul de rând să cunoască adevărul. Care adevăr? Cel al împrejurărilor prin care tânărul Florin Pleşcan a ajuns cobaiul unor chirurgi locali? Despre acest aspect comunicatul în cauză nu pomeneşte o iotă. Ca pe vremurile comunismului şi ale neiertătoarei Securităţi, cei care au conceput comunicatul extrapolează conţinutul articolului la întregul colectiv de medici şi personal medical, recurgând la o culpabilizare colectivă, pentru a impresiona. Jalnică poziţie faţă de conţinutul articolului, jalnice caractere umane ale celor ce cred că, printr-o culpabilizare colectivă, vor opri presa să mai dezvăluie actele medicale prestate de incompetenţi în domeniu. Răspunderea pentru malpraxis este directă, şi nu colectivă, cum încercă cei din Colegiul Medicilor Botoşani să manipuleze atenţia publică. Nici măcar nu s-a găsit cineva care să-şi asume responsabilitatea pentru conţinutul comunicatului, acesta fiind semnat „CMR – Botoşani”. Potrivit comunicatului în cauză, se subînţelege că vinovat ar fi pacientul Pleşcan care, probabil, n-a reuşit să-i facă pe chirurgii acuzaţi să înţeleagă de ce boli suferă. La articolul
„Judecător ce n-a îndrăznit să-şi recuze şeful”, Tribunalul Botoşani, sub semnătura judecătorului Aurel-Liviu Dicu, ne-a trimis două documente fără a fi însoţite de vreun comentariu. Dacă avem în vedere că în acel material s-a consemnat opinia judecătorului Adrian Toporăscu, cel acuzat de o judecată nedreaptă într-un dosar, cele două documente remise nouă nu schimbă cu nimic fondul articolului menţionat şi deci stabilirea adevărului. Ilie Rotaru, fost lider de sindicat pe la Alcor, cunoscut nouă prin reclamaţiile frecvente promovate ca şef de asociaţie de proprietari, de bună voie şi nesilit de nimeni s-a prezentat în redacţie pentru a da detalii despre cei care părăduiesc în prezent societatea Alcor. Când a apărut materialul cu numele menţionat în clar, a venit la redacţie leu-paraleu să ne ceară socoteală că i-am publicat numele, deşi a fost atenţionat că acuzaţiile sale fiind grave, va trebui să le susţină public. Şi mai mare supărare pe acest Rotaru, după ce a apărut un alt articol referitor la activitatea fiului său, asociat în afaceri cu un italian. Şi fiul său, din proprie iniţiativă, a furnizat informaţii redacţiei. Când, din verificare situaţia i-a fost defavorabilă, a trecut la ameninţări. Împreună cu taică-său, au conceput o scrisoare de ameninţare către reporterul Moroşan, scrisoare care s-ar putea să le provoace mari necazuri. Rezumând cele de mai sus, rezultă că moda comunicatelor de presă şi a dreptului la replică, în unele cazuri nu ajută la aflarea adevărului, ci la măsluirea acestuia. În ce ne priveşte, în condiţiile în care comunicatele primite şi dreptul la replică remis nouă se referă strict la conţinutul articolului incriminat, respectându-se regula jocului, chiar dacă măsluieşte adevărul, noi le vom publica, aducând cuvenitele precizări. Deşi nota noastră de subsol nu convine celor în cauză. Cred că este nevoie de încă o precizare. Toţi cei care vin la presă trebuie să conştientizeze faptul că dialogul cu un jurnalist nu este un dialog privat, ci de ordin public. O vizită la redacţie nu este una de promenadă. Este dreptul nostru să înregistrăm orice convorbire, să fotografiem pe oricine ne calcă pragul, să răspundem cu acelaşi ton cu care suntem abordaţi. Contactul cu presa nu se face pentru bârfe, pentru răzbunări personale, pentru discuţii de mahala ci pentru a aduce în dezbatere publică un caz social, de abuz al puterii, o nedreptate vădită etc. În măsura în care mijloacele ne-au permis, noi am scris şi vom scrie cât mai aproape de adevăr, chiar dacă unii mă acuză şi ne acuză de părtinire şi subiectivism.
