Este greu de afirmat, chiar şi ca opinie proprie, că parodia de luptă împotriva corupţiei, la care asistăm, ar fi o răzbunare politică a preşedintelui Băsescu. Să trecem în revistă ce avem, pentru a putea să judecăm cât mai aproape de realitate ceea ce se întâmplă. Cel mai vânat om este Dinu Patriciu. El l-acuză pe preşedintele Băsescu că i-ar vrea capul. Nu cred că Băsescu joacă rolul domnitorului Alexandru Lăpuşneanu şi Patriciu pe cel al lui Moţoc. Dar ceva nu pare a fi în regulă în acest caz. Patriciu susţine că societatea Rompetrol este una curată fiscal şi că, prin activitatea sa de 3% din PIB este cel mai mare contribuabil din România, cu plăţile la zi. Numai că, susţine Patriciu, este victima mafiei din petrol, care-şi vede ameninţate interesele prin preţurile moderate practicate la poarta rafinăriei şi pompă de către Rompetrol. Dacă ne amintim de preţurile în urcare practicate de OMV şi cele în scădere ale Rompetrol, constatăm că afirmaţiile lui Patriciu au un fundament real. Să ne mai aducem aminte de promisiunea preşedintelui Băsescu de a desecretiza anumite clauze din contractul de privatizare cu OMV, promisiune nu numai neonorată, dar şi trecută sub tăcere. Cu toate aceste, Patriciu a fost chemat la Parchet de 19 ori, fără a i se spune concret faptele de care-i acuzat. Procurorii au încercat o arestare a sa, dar n-au putut proba măsura solicitată, iar judecătorii l-au eliberat pe Patriciu. Zilele trecute am asistat la o nouă încercare de arestare. Din nou procurorii s-au dat în petic. În primul rând s-a dovedit că ei n-au respectat procedurile de cercetare penală şi punere sub acuzare. Este greu de crezut că la nivel de Parchet General lucrează nişte începători în materie de anchetă penală, cărora le pot scăpa elemente procedurale de esenţă. Cert este că judecătorii au respins, deocamdată, cererea de arestare iar procurorii s-au făcut de rahat în faţa unei ţări întregi. Să mai adăugăm faptul că faptele care i se pun în cârcă lui Patriciu nu sunt de natură fiscală, ci de speculaţii bursiere, asocieri mafiote în domeniul petrolului, spălare de bani etc., fără a se prezenta dovezi certe. Acuzaţiile vizează mai mult afaceri de ordin privat, aproape fireşti într-o economie de piaţă. Dacă la parodia juridică la care este supus Patriciu mai adăugăm şi numele premierului Călin Tăriceanu, ca fost cumpărător de acţiuni Rompetrol, iată că ne apropiem de sfera politicului. Pentru că, se ştie, Tăriceanu a jucat ceva rol în prima arestare a lui Patriciu. Iar Patriciu a avut ceva influenţă asupra lui Tăriceanu, atunci când, contrar intereselor lui Băsescu, l-a convins pe premier să nu demisioneze pentru a provoca alegeri anticipate. Să fie acesta principalul motiv pentru care Patriciu este supus unui supliciu public? Nu sunt informaţii directe care să confirme aşa ceva. Cert este că toată panarama juridică a blocat la Bursa de Valori tranzacţionarea acţiunilor Rompetrol, care numai într-o zi pierduse 15% din valoarea lor la deschiderea bursei. Curioasă este şi apariţia publică a lui Valeriu Stoica, fost preşedinte PNL şi ministrul Justiţiei, care l-a acuzat pe Patriciu că nu s-a retras din politică şi a întinat imaginea PNL. Ca adept al unificării cu PD, Stoica vede în Patriciu o piedică politică a acestui deziderat, de unde şi dorinţa sa de anihilare politică a lui Patriciu. La Parchet au mai fost chemaţi şi inculpaţi Adrian Năstase, Miron Mitrea, Dan Ioan Popescu, toţi membri de vază PSD. Însă nici unul nu a fost chemat să răspundă pentru prejudicii aduse statului, bugetului public. Năstase este pus să răspundă pentru o afacere privată ce nu implică bani publici, Mitrea la fel, iar D.I. Popescu să răspundă pentru o avere acumulată ca demnitar al statului şi, posibil, nejustificată. În toate aceste cazuri, procurorii investesc timp şi bani fără a înregistra succese notabile. Iată de ce este firesc să ne întrebăm unde sunt marile cazuri de corupţie legate de privatizările Romtelecom, PETROM, Combinatul Reşiţa, consumarea ineficientă a fondurilor ANL, legalitatea licitaţiei pentru renovarea Palatului Justiţiei, privatizarea RAFO Oneşti, BCR, etc. Nici un resort, politic sau juridic nu s-a declanşat în a se afla adevărul despre astfel de privatizări ce-au adus mari prejudicii Statului Român. Procurorii din Parchetul Naţional nu au afirmat că au în lucru astfel de dosare. Lupta lor s-a concentrat asupra lui Patriciu, Năstase, Mitrea şi chiar Tăriceanu. Şi în cazul lui George Copos, ancheta ridică multe semne de întrebare. În fond, Copos a vândut la un preţ ce l-a obţinut prin negocieri. Dacă preţul a fost supraevaluat, răspunderea revine cumpărătorului, care a acceptat plata preţului, adică celor de la CEC. Ori, la CEC, problema este tratată cu mănuşi din piele de căprioară, să nu fie zgâriat cumva cineva sus pus. Aşadar, avem elemente evidente că procurorii acţionează selectiv şi după nişte reguli care n-au nimic comun cu profesia lor. Ceva miroase a politic, dar lipsesc probele. Năstase a afirmat public că s-a opus arestării lui Băsescu în dosarul Flota. Adică l-a luat gura pe dinainte şi a recunoscut imixtiunile sale, ca prim ministru, în actul justiţiei. Procurorul general Ilie Botoş a sesizat gafa lui Năstase şi a ieşit cu o dezminţire publică, susţinând că n-a primit nici un telefon de la Năstase referitor la dosarul lui Băsescu. Nu l-a salvat pe Năstase, s-a salvat pe el, pentru a nu crea premiza că şi acum primeşte telefoane de dirijare în activitate, de la anumiţi demnitari ai statului. Repet, nu sunt probe directe care să-l inculpe pe preşedintele Băsescu de anumite jocuri politice, dar sunt suficiente elemente de incompetenţă venite din partea procurorilor, motiv să ne întrebăm dacă aceştia lucrează cu adevărat independent de politic.