Mă las de scris în acest colt de pagină nu pentru că as crede că am fost învinsă. Sunt convinsă până la ultima răsuflare că niciodată minciuna nu poate fi crezută până la infinit. Oamenii pot fi înselati o dată, de două ori, de o mie de ori, dar nu pot fi până la nesfârsit. Poetul ne învată: Înfrânt nu esti atunci când sângeri,/ nici ochii când în lacrimi ti-s./ Adevăratele înfrângeri,/ sunt renuntările la vis." (Radu Gyr) Nu voi renunta niciodată la visul meu de a apartine unei comunităti demne de mostenirea sa, o comunitate mândră de limba si cultura sa, o comunitate care apartine natiunii române în ansamblul ei.
Nu voi renunta niciodată la ideea de a avea scoli si grădinite în care copiii învată si vorbesc fluent limba română. Ar fi exact ca si cum mi-as trăda trecutul, strămosii. Acest lucru nu mi-l poate cere nimeni niciodată. Pentru că acesta este un drept elementar, stabilit si garantat prin constitutie si prin normele de drept international.
Mă las de scris editoriale, nu pentru că as fi supărată pentru ceva sau, mai ales nu pe cineva. Recunosc, mă întristează faptul că în ultimii ani multi s-au ascuns după rândurile si ideile sincere ale mele, neavând curajul ca ei să vorbească sau să scrie despre problemele reale ale românilor din Ungaria. Lasitatea lor mi-a adus mie personal multe critici, uneori fiind etichetată chiar că as avea probleme cu capul. Pericolul care îl paste pe omul singur si sincer este că, după o vreme, este exclus din societate.
În lumea în care trăim noi azi, foarte usor se poate băga pumnul în gura unui jurnalist prea gălăgios si incomod. Cu toată democratia si libertatea presei, cu care ne place să ne lăudăm, există totusi acea putere care poate elimina oricând din joc o persoană incomodă. Mă las de scris editoriale pentru că nici măcar din România nu am primit în toti acesti ani ajutorul pentru care strigam. S-a dovedit iar si iar că este doar un strigăt în pustiu.
Că România tot timpul are probleme interne sau externe mult mai importante decât durerile românilor din jurul granitelor. Sunt mult prea suficienti cei 20 de milioane (sau câti or fi rămas) de români din interiorul tării, de ce să-si mai bată capul Bucurestiul si cu nenorocitii ăia care au rămas, după trasarea granitelor, în afară. Cu ei sau fără ei, viata celor din România este la fel.
Punctul de la sfârsitul acestei scrieri va însemna că o perioadă de timp nu voi mai scrie, nu în formă de editorial, despre problemele comunitătii din care fac parte. Voi continua însă să scriu în alte forme. Nu dezvălui deocamdată cum si unde. Poate voi scrie doar un jurnal secret, dar s-ar putea să-mi revigorez blogul personal pe internet.
Asadar, pentru prima dată, voi actiona după dorinta cronicarilor nostri anonimi (a se citi: autori de la revista Cronica a ATRU, care nu au curajul să-si semneze scrierile): Vă las să vă vedeti de treabă! Vă las să munciti! Si, iată, din acest moment voi termina cu prostiile!
Eva Iova, Foaia Romaneasca