Pe toti cei 93 de mii de kilometri ai tării, în sate si orase, marti, 4 iunie, s-au organizat festivităti comemorative în amintirea pierderii" Ungariei Mari. Aceste serbări s-au tinut în spiritul celor spuse acum trei ani de presedintele Parlamentului ungar: A venit vremea de a ne confrunta cu Trianonul, tragedia istorică cea mai determinantă pentru natiunea ungară". Ne întrebăm iar si iar: De ce le place concetătenilor nostri unguri să-si întoarcă în propria inimă cutitul? Ce rost are atâta suferintă anual de multe ori: la 15 martie, la 4 iunie, la 23 octombrie?
Nicio natiune cu gândire sănătoasă nu stă decenii, secole în sir să deplângă evenimente de tristă amintire, nu impune în propriile scoli si grădinite să se comemoreze toate esecurile istoriei nationale. Toate popoarele au lupte pierdute. Toate tările din lume s-au confruntat cu inamici.
Bucuria de a sărbători esecurile, pierderile, înfrângerile apare însă mult prea accentuat la unguri. Stim că orice societate are o mentalitate specifică, pe care o mosteneste si pe care o transmite mai departe generatiilor viitoare. Influentele contemporane însă pot schimba sau nu aceste mentalităti.
Stim că niciodată un român nu va gândi ca un ungur, si ambii nu vor gândi niciodată ca un austriac. În timp ce românii sunt putin neseriosi si delăsători, dar optimisti si atunci când nu prea au de ce, iar când e vorba de sărbătoare chiar foarte veseli, în acelasi timp, pentru unguri, mentalitatea specifică si, aproape, generală este masochismul moral.
O mentalitate care este, însă, foarte dăunătoare pentru viitorul oricărei natiuni, oricărui popor. Masochismul moral este o durere psihică. Cel care suferă de masochismul moral simte, în mod inconstient, o vinovătie care-l face să se autopedepsească. Această mentalitate de autocompătimire a ungurilor se simte în toate sărbătorile nationale.
Nicio sansă nu există ca ziua de 4 iunie să devină vreodată într-adevăr Ziua Unitătii Nationale a ungurilor. În spatele acestei date întotdeauna va sta trista amintire (pentru unguri) a acelei zile din anul 1920, când la Paris, Puterile Aliate au stabilit noile hotare ale Ungariei. Iar în spatele acestui eveniment stă ura ungurilor fată de popoarele din tările vecine.
O ură care este alimentată deja de aproape 100 de ani, o dusmănie care se transmite din generatie în generatie.
Serbările dedicate Zilei Unitătii Maghiarilor se tin în fata unor monumente din pietele publice, majoritatea ridicate în ultimii 35 ani, care arată harta sfâsiată a Ungariei Mari, împunsă în piept" cu o săgeată. În multe locuri, scolari inocenti, îmbrăcati frumos în cămăsi albe si pantaloni negri de stofă stau alături de adulti întoliti în negru, din cap până în picioare, ca niste gardieni... ai supărării vesnice. O supărare fată de toti vecinii care le-au răpit" o bucătică din tară.
O tară care nu a fost, de fapt, o tară în adevăratul sens al cuvântului, ci rezultatul unor speculatii birocratice (subiect asupra căruia vom reveni). Si cu atât mai putin a ungurilor. Numai Dumnezeu stie dacă vor răsări dintre copiii de azi viitori politicieni care să schimbe odată pentru totdeauna această mentalitate (auto)dăunătoare a ungurilor sau vor deveni si ei la rândul lor adulti tristi si răi. Adulti care vor opta ca să se interzică în Ungaria până si serialul cu Sulejman Magnificul si mai bine să fie ridicată la rang de zi natională si data de 29 august, ziua bătăliei de la Mohács din anul 1526.
Un editorial de Eva Simon, Foaia Romaneasca