Comentariul asta m-a marcat mai ceva decat articolul in sine. Recunosc ca partea cu "cineva care are talent" m-a pus in incurcatura si primul meu gand a fost sa abandonez subiectul. E asa discutabil! Ceva mai tarziu am realizat insa, ca omul nostru, "comentatorul" avea dreptate, iar lucrurile astea ar trebui spuse, asa ca am pus intre paranteze partea cu talentul.
Bunica mea a murit in "ziua florilor". Nimic nu e intamplator, pentru ca ea vindea flori! De fiecare data cand infloreau in gradina noastra de la tara, se ducea cu rata, in piata, la oras.
Imbracata in costum de stofa, la care asorta dres de culoarea piciorului prins deasupra genunghiului cu jartea, cu pantofi negri de lac, cu parul incaruntit strans intr-un coc ingrijit la spate si acoperit cu batic de matase, cu poseta neagra prafuita printre pliuri si catarame, cobora mandra pe ulita, spre statia din sat, in care oprea rata.
In spate, o urma aplecat de umeri, cu tigarea in gura si cu galeata plina de flori, bunicul meu. Noi, copiii, alergam veseli, desculti, ridicand tarana in spatele lor. Cand ajungea rata, ea urca prima, cumpara bilet de la sofer, apoi ocupa locul cel mai confortabil. Bunicul meu o urma, urca galeata cu flori, se asigura ca nu exista alt loc mai bun decat cel pe care il alesese ea, o saruta pe obraz, apoi cobora si se intorcea spre casa.
Odata ajunsa in piata, afla tot orasul: "a venit mama Ioana". Si imediat devenea cel mai asaltat vanzator. Nu pentru ca avea flori, ci pentru ca oamenii simteau nevoia sa i se destainuie. Era blanda si buna, si-i asculta pe toti, in tacere si cu multa rabdare. Cand se intorcea acasa, purta dupa ea povestile tuturor si cei cativa banuti castigati pe flori. Venea cu sufletul incarcat de bucurie pentru ca oamenii aveau incredere in ea si in sfaturile primite.
Cu imaginea aceasta in cap am ajuns in ziua aceea fatidica acolo unde incepe satul nostru. Am vazut pancarda ruginita, gaurita pe alocuri si indoita de vant, in mijlocul careia statea scris, neclintit, cu litere negre, de tipar, numele comunei. Apoi rotile masinii s-au oprit in dreptul ulitei pe care crescusem. Era plina de oameni, imbracati in culori inchise. Unii barbati aveau prinse cu bolduri pe spate prosoape albe de panza, iar altii le purtau, in forma de banderola, innodate la jumatatea bratului. Femeile aveau pe cap batice negre, sub care se intrezarea parul incaruntit, iesit pe alocuri, neingrijit si sarmos. Toti aveau in maini lumanari galbene, lunguiete si subtiri, lipite intre ele, unele indoite de caldura palmelor.
Am intors masina si am incercat sa ajung pe alta alee. In capatul ei, alti oameni, cu aceeasi privire trista, dar resemnata! Am abandonat masina si mi-am facut loc prin multime, inspre casa.
Curtea noastra de la tara devenise neincapatoare si ticsita de suflete. La fel si ulita de cateva sute de metri! Dincolo de ele nu stiu nici azi daca mai erau oameni, dar cred ca da.
Bunica mea era in casa, in camera de la mijloc - cum spuneam eu - adica acolo unde se derulau evenimentele cele mai importante: mesele de sarbatori, bradul de Craciun, tesutul covoarelor la razboi si impletitul lanii pe timp de iarna, adapostitul puilor de gaina abia iesiti din ou sau al iezilor fragili si bolnavi, pe care-i hraneam cu biberonul meu.
Acolo se petrecuse, in mare parte, viata ei, care se incheiase triumfal in mijlocul camerei.
Am privit cu coada ochiului sicriul impodobit cu covoare de matase multicolore tesute de mainile ei pricepute si harnice din cale-afara. Marginile carpetelor atarnau pe marginea lui, usor incretite si atent aranjate. Peste ele se vedea discret un fel de voal fin, inglabenit de trecerea vremii, pe care am recunoscut imediat modelul florilor brodate de aceleasi maini. Deasupra voalului, o panza alba plina de cruci albastre cusute din loc in loc.
M-am intors. N-am putut sa privesc mai departe si am incercat, din nou, sa-mi fac loc printre oameni. Atunci am inceput sa-i aud. Vorbeau cu bunica mea ca atunci cand era in viata: Leana lu' Manafu o ruga sa-i spuna "lu'Gogu/fecioru'ei/inecat in garla langa padure/tanar si puternic/sa ma ia repede langa el/sa nu ma mai chinui/; Branzoaica plangea si ea...mandra la tinerete/si blestemata la batranete/cu un copil infiat/si barbat mort plecat/fara o mana si-un picior/sa-i spui Ioana/ca nu mai am ce manca/sa-i spui cata amarala; Moasa mea spunea ca i-a murit "vaca buna/cu lapte mult/ca acu' nu mai are din ce trai/ca nu i-a putut baga sula/ca era prea umflata/d'atata iarba/si-a taiat-o repede/si-a dat-o la tigani"; Petre plangea ca alearga intre tronul ei si Lina lui, "ca e-n iorgan/bolnava cu spume la gura/si-i face semne mereu/sa dea la pasari/sa dea la porc/sa-i aduca mancare/cu mana aia care-i tremura/de cand a murit Chivu" (bunicul meu...)
Intre timp ajunsese si preotul care tinea cu o mana de coliva si turna vin rosu peste ea. Canta imperturbabil "vesnica pomenire".
Apoi cei douazeci si ceva de fini pe care-i cununase bunica mea de-a lungul vremii s-au asezat in fata cortegiului si fiecare isi amintea cum i-a nasit cu "foc la spate".
In urma lor era tot satul si fiecare, cunoscut sau nu, voia cate ceva: sa-i pupe mainile, sa-i multumeasca pentru ca i-a gatit la nunta, ca i-a tesut macate, ca i-a dat closca buna de pui, ca i-a facut mancare la nunta pentru trei sute cincizeci de persoane, ca i-a invatat copiii sa citeasca, ca i-a dat jgheabu' de stors struguri.
Altii puneau in liniste si cu grija banii pentru luntras, "ca sa ai Ioana dancolo ca tu ne-ai da' la toti". Fina Maria a lu' Taru i-a dezlegat picioarele, i-a luat ata, a venit la mine si mi-a spus ca o ascunde bine pentru ca "babele astea vrea sa puie mana pa ea ca sa faca farmece"...
Ea, bunica mea, dormea deasupra tuturor ca o frumoasa imparateasa. Apropiindu-ma, am simtit cum se duce impacata, acolo, langa omul ei, pe care l-am vazut in zare, printre nori, asteptand-o "cu atat de frumoasa nerabdare".
Nota redactiei: Acest material a fost primit la rubrica "Articolul tau".
Seulul spune ca aceasta a atins altitudinea de 560 kilometri
