Românul şi arderea gazului

Ante ’89, pe când urbea Botoşanilor nu avea (încă) grad de municipiu, pe când se înălţaseră şi aici primele blocuri de locuit, încălzirea cetăţeanului se făcea la sobă (şi) cu lemne, visul gazului fiind (atunci) prea îndepărtat. Românul înstărit şi privilegiat ardea esenţă tare, în timp ce nevoiaşul punea pe foc lemn de brad, repede arzător, determinând un consum mare, pe măsură. Lemnul de foc afecta în oarece măsură fondul forestier, oricum nu în măsura de astăzi, când defrişările au un caracter sălbatic. Este drept, mari ingineri locali, cochetând cu inventica, au ţinut să promoveze ideea exploatării biogazului, poate obţinând şi ceva brevete, în acest sens. Poate chiar premii. Oricum, în final, n-a mers. Tot ante ’89, Botoşanii au avut şansa racordării la gaz, nevalabilă, mult timp, şi pentru alte aşezări ale patriei. O şansă fericită, arderea gazului făcându-se cu (mult) folos. Faptul nu excludea cuvenitele excepţii, date de arderea gazului de pomană. De către unii. Post ’89, în drumul Ţării spre noua civilizaţie capitalistă, gazul tot urcă la preţ, se tot aliniază, iar dacă ar fi să-l cităm pe marele Constantin Tănase, ne-am întreba – păi, până când? Negocierile de preţ ale marilor economişti guvernamentali conduc întotdeauna către preţul cel mai mare, încât este normal să ne întrebăm de ce se mai poartă negocieri? Cui folosesc ele? Dar să trecem de la partea serioasă a arderii gazului la cea neserioasă a aceluiaşi fenomen, căci arderea gazului de pomană persistă încă şi, de ce nu, va (tot) persista. Este un mod de receptare a libertăţii de către individul român, dornic să facă orice cu ea, cu libertatea, în virtutea cucerii acesteia de către mai marii sau mai micii săi înaintaşi. Este acea ardere a gazului la bar, internet-cafe, barbut, alba-neagra, frecatul mentei, tăiatul frunzei la câini ş.a. Arsul gazului pe cap de locuitor român tinde a fi un indicator important, caracteristic noii societăţi, o contribuţie însemnată aducând-o şi arderea gazului în politică, domeniu în care se desfăşoară mulţi neaveniţi, mulţi nechemaţi, alergători după ciolane şi scaune cât mai moi. E o lume ciudată, într-un fel, o lume care nu face istorie, o lume, sperăm, cât mai trecătoare. Înaltul sau micul funcţionar public, ranguri noi în structurile funcţionăreşti la români, sunt (încă) departe de a-şi găsi condiţia, cea redată în teorie, fapt care conduce, cum altfel, tot la arderea gazului. De pomană. Aici, gazoductul le trece pe sub şi printre picioare. Curată pleaşcă! În consecinţă, tot vechile formule fac legea, adic㠖 vino mâine, inventar, lipsesc cinci minute, revin imediat, de serviciu, ghişeul alăturat, etc. Pentru arderea gazului cel bun s-au inventat şi pus în practică diverse contoare. Pentru arderea gazului de pomană, când? (Ionel BEJENARU)