Pârlacul la români, poate şi la alte popoare, este un ins pus pe şotii, comiţător al lor. După caz, îşi are obârşia în familii dezorganizate sau chiar în familii de condiţie bună, sub aspect material, mai ales. În acest ultim caz, atribuirea etichetei pârlac aduce chiar cu un răsfăţ părintesc, părinţii bucurându-se de precocitatea odraslei, de ingeniozitatea sa, de cât de isteţ s-a putut naşte şi forma. Firesc, acesta se bucură şi de o cuvenită răsplată, în primul rând materială, care să-l stimuleze, care să-i permită satisfacerea capriciilor tinereţii. Mai pe la maturitate, pârlacul actual va fi un bun afacerist, un bun bodyguard, un excelent descurcă lume. Va fi stâlpul la bătrâneţea părinţilor săi, cum scontează aceştia. Este adevărat, pârlacul se manifestă şi prin chiulul de la şcoală şcolirea sa realizând-o viaţa însăşi -, prin abilitatea de a păcăli semenii, prin minciună, tăinuire, cu toate sub semnul aventurii, cea care face viaţa frumoasă şi interesantă. Tocmai de aceea, îşi îndreaptă priceperea spre lucruri trăsnet, cu greu realizabile pentru cei de rând. Este convins, imberb încă fiind, că depăşeşte cu mult pe cei mai în vârstă ca el. Pârlacul este departe de a socoti faptele, şotiile sale ca ceva antisocial, dimpotrivă. Îi este lehamite de morală, sfaturi, îndemnuri la cuminţenie, bun comportament, nefiind neapărat preocupat de imaginea sa, aşa cum se întâmplă în cazul politicianului român. Casele de corecţie, actualmente aşa-zise centre de reeducare sunt departe, pentru el, de a mai fi bau-bau-ul de odinioară. Termenul de pârlac la o analiză mai atentă, chiar denotă blândeţe, căzând ca o recunoaştere a unor calităţi, merite. Pârlacul acceptă şi admite anturajul, devenit cel mai optim mediu al exprimării sale una plenară. Este ca o atracţie magnetică, venind uşor constatarea pârlacii toţi sadună. Nu este greu de dedus, pârlacii au lumea lor, construită de ei, pentru ei, chiar dacă efortul lor ar fi, după unii, demn de o cauză mai bună. Ei, care ar fi aceasta? Spiritul pârlăcesc animă existenţa şi faptica găştilor de cartier, adevărate instituţii în planul pregătirii şi afirmării pârlacilor. Aici, în cadrul lor, se realizează pregătirea pentru viaţă, se deprinde limbajul de mahala, birjăresc, se fac proiecte de comitere a unor acte noi, surpriză. Ce depărtate sunt vremurile când totul se rezuma la prinderea unei cutii goale de conserve de coada câinelui sau a mâţei, creând atunci un spectacol de neuitat! Astăzi, chestiunea nici n-ar mai ţine, protecţia animalelor afirmându-se puternic în societatea noastră. Doar aşa, ca o aducere aminte, întru slăvirea vremurilor apuse, mai trage câte-un pârlac mâţa de coadă, deşi este posibilă şi altă motivaţie. Înainte, pârlaci! (Ionel BEJENARU)