Într-una din memorialele sale opere, Eugen Barbu consemna o interesantă povestioară, un dialog între un colonel şi un subordonat, ultimul revenit recent de pe frontul celui de-al Doilea Război Mondial – Bă, ostaş, cam cum mai merge frontul? – întreabă colonelul; - Cam scârţâie, domnu’ colonel; - Mă’ta scârţâie, nu frontul! – a fost răspunsul superiorului. Lesne de înţeles, un ofiţer al Armatei Române nu putea accepta şi alt punct de vedere, contrariu, cum să nu, şi, probabil, că, în final, nici pierderea războiului nu l-a convins. Şi, mai zicem noi, întru o mai bună lămurire, Armata Română lupta atunci de armata Reichului nazist. Pornind de la episodul amintit, scârţâitul la români a fost şi a rămas o constantă a vieţii sale, căci, şi astăzi, sunt atâtea lucruri care scârţâie în viaţa sa. Chiar cu brio. Între ele – căsnicia, relaţia cu copiii, nepoţii şi alte rude, patul, drumurile, şoselele, pământul, plata datoriilor, a taxelor, inclusiv, taxa nouă, pe viciu, sănătatea, locul de muncă, amanta, banii, maşină şi, apoteotic, fericirea. De aici, divorţuri, morţi, sinucideri, ameninţări, trafic de influenţă şi de altceva, total în contrast cu ceea ce era definit, sau poate mai este, miracolul românesc. Poate părea curios, dar poate cel mai uşor scârţâit se înregistrează în relaţia căsniciei. Dacă nu merge, nu merge. Te poţi reorienta, readapta, ţi-o poţi reface. D’ale vieţii. Spre deosebire, în cazul scârţâitului patului, eşti nevoit să apelezi la un meşter – pe care, oricum, nu-l găseşti prea uşor – care, firesc, te costă ceva bani buni, cu sau fără a-ţi asigura garanţia lucrului executat impecabil, fără reproş, pentru o anumită durată. Măcar. Singur, sunt români care nici nu sesizează scârţâitul, rămânând de-a dreptul indiferenţi, apatici, la el, la aşa ceva. Ferice de ei! Bănuim că vor prinde o viaţă lungă şi frumoasă şi chiar le-o dorim. Dar, totodată, sunt şi români extrem de sensibili, uşor sesizând scârţâitul până şi al unei viori în orchestră, precum mâna în care ţine artistul arcuşul. Existenţa a tot soiul de nuanţe ne permite şi ne ajută să nuanţăm viaţa însăşi. Păi, din acest punct de vedere, este bine, chiar foarte bine-vorba cântecului. Câte o duduie scârţâie din pantofi, eventual, deranjându-te la auzul fin. normal, o execuţi printr-o înjurătură, directă sau în gând, întru răcorire sufletească, fapt care nu se întâmplă în cazul scârţâitului unei uşi sau scrânciob, unde trebuie să intervii cu alte remedii. În plus, se poate întâmpla, ca vreun vecin să scârţâie intenţionat întru a-ţi strica zilele şi nopţile, a-ţi provoca stres, a te scoate din sărite. Ce faci? Iei o piatră şi-i spargi geamul sau îl baţi, îl înjuri, îi arăţi ceva obscen… Sunt proceduri comportamentale clasice şi uzuale, la îndemână. Şi, dacă lucrurile îşi urmează făgaşul, întru o totală răcorire, poţi spune şi tu – Mă’ta scârţâie, nu frontul! S-auzim de bine! (Ionel BEJENARU)