După cum se ştie, din Comuna Primitivă la zi, viaţa omenirii înseamnă şi existenţa unui Şef. Dar Şefuleţul? Ei, el şi-a făcut apariţia ceva mai târziu, nu chiar dintru începuturi, dar existând falnic? şi astăzi. În multe, dacă nu chiar foarte multe cazuri, Şefuţul rămâne o constantă, la nivel de colectivitate, partiduleţ, firmă, unitate, în genere, cu importanţa sa, cu veleităţile sale, cu plinătatea de sine, cu aroganţa, cu statutul de om de încredere, indispensabil, chiar uşor flanelat, am putea zice. Oricum, îi este moale, ca şi scaunul în care leneveşte, pardon, conduce, supraveghează interesele generale sau specifice. Face parte din construcţia unui sistem, avându-şi asigurat locşorul. Ades, Şefuţul nostru uită de unde provine, de unde a plecat, fascinat peste măsură de rolul şi importanţa sa, asigurătoare de bunul mers. Care ne trebuie, nu-i aşa? În relaţia cu Şeful autentic, cel mare, i se mai atrofiază câte ceva din vedetism, devenind mai blânduţ, mai mieluşel. Chiar decât trebuie. În fond, şi Şefuţul tot prin Şef trăieşte. Oricând poate fi trimis de unde a venit şi tocmai aceasta nu şi-ar dori-o. Strecurându-se pe sub pielea Şefului, este în măsură să-l gâdile, să-l scarpine, să-l binedispună, să-l tămâieze, nelăsând loc la dubii în privinţa fidelităţii sale. Pentru acest fapt, bine lucrat, dacă o are, îşi poate invita, satisfăcut, nevasta la o masă romantică, la o îngheţată sau, de ce nu, o bere. Îşi poate săruta copiii, cu mult spor şi drag, seara, la culcare sau de câte ori are chef. Şefuţul visează şi perspectiva frumoasă a promovării, conştientizând oportunitatea unui atare act, în condiţiile valorii sale, pe care, nicicând, nu şi-o contestă. Spre deosebire de alţii, invidioşi, desigur, pe succesele sale, ameţitoare, cum le socoate tot el însuşi. Atunci, dispunând de asemenea elemente, de numeroşi Şefuţi, de ce societatea noastră românească (mai) scârţâie? Printre diverşii Şefuţi, poate fi enumerat şi Şefuleţ de partiduleţ, formaţiune de tip nou, emanaţie postdecembristă, departe de anacronicul PCR ceauşist. În sânul său, Şefuleţul se manifestă ca un om politic de tip nou, mai gânditor, iniţiator de proiecte grandioase, puse în slujba salvării ţării şi a naţiunii ei, atrăgându-şi şi din acest punct de vedere admiraţia familiei sale, pusă mult mai bine în evidenţă, cu o nouă perspectivă social-ierarhică. Şi, toate acestea, datorită existenţei Şefuleţului. Pentru Şefuţ, Şefuţenia este, neîndoielnic, treapta de jos, şi nu alte de la acest nivel începându-şi ascensiunea. Poate de aceea, deşi nu s-a compus cântecul încă, leitmotivul său ar trebui să fie M-a făcut maica Şefuţ. Altminteri, la ce i-a folosit că s-a născut? (Ionel BEJENARU)