La fel ca fratele său, viitorul mitropolit Calinic Miclescu, pătrunde tainele învăţăturii acasă, mai întâi cu poetul Daniil Scavinschi apoi alături de profesorul francez Malgouverné, înainte de a-şi desăvârşi acumulările în mai multe şcoli particulare şi în final, ca un corolar al celor deprinse, în secţia de drept a faimoasei Academii Mihăilene (aceeaşi urmată, un deceniu mai târziu, de alt mare creator botoşănean de presă, gazetarul I.V. Adrian).
După ce, susţinut cu angajament de familie, întreprinde mai multe călătorii de studii în occident, debutează în magistratură în 1846, în funcţia de candidat (supleant), apoi, în anul următor, este numit consilier al Divanului apelativ din Iaşi. Amestecat în mişcarea revoluţionară de la 1848, desfăşurată, în Moldova, paşnic, printr-o petiţie de reforme înmânată domnitorului Moldovei, reuşeşte să scape de opresiunea declanşată de Mihai Sturdza împotriva oponenţilor săi, ascunzându-se, pentru evitarea surghiunului sau închiderii într-o mănăstire, la moşia Hoceni, din judeţul Fălciu, proprietatea unchiului său Beldiman M.
În 1849, la scurt timp după urcarea noului domnitor Grigore Ghica pe tron, îşi redobândeşte funcţia de judecător, lucru care-i permite să urce pe scara ierarhică, devenind, mai întâi, candidat la divanul domnesc (1850), consilier la Curtea de Casaţie (1852) şi, în fine, preşedinte al Divanului de Apel din Iaşi (1855). Cum, prin această ultimă funcţie, face parte, conform convenţiei de la Balta-Liman, şi din Camera Legiuitoare a Divanului Obştesc, este ales membru în comisia pentru redactarea legilor votate. În
1856, este desemnat membru de onoare al Societăţii de Medici şi Naturalişti din Iaşi, iar în 1857 devine unul dintre semnatarii petiţiei adresate Marilor Puteri semnatare ale Tratatului de la Paris, în care demască activitatea caimacamului Teodor Balş. Alăturat comitetului de unionişti angrenaţi în pregătirea Unirii, figurează printre cei care, la 30 mai 1856, iscălesc actul înfiinţării Comitetului Unirii. La 30 august 1857 este ales deputat unionist in Divanul ad-hoc, iar doi ani mai târziu este votat deputat al ţinutului Dorohoi în Adunarea electivă care, la 5 ianuarie 1859, îl desemnează ca domnitor pe Alexandru Ion Cuza.
Aşa cum notează istoricul Victor Slăvescu , în toată această perioadă se remarcă ca un unionist convins şi înflăcărat din primele timpuri, sprijinind cu convingere şi pasiune ideea unirii celor două ţări, într-un moment când astfel de idei nu erau nici prea mult răspândite, nici îndeajuns de sprijinite.
Gabi Gomboş