Aproape toată viaţa mi-a fost frică de moarte şi, ca orice om timid, în tinereţea dintâi bravam înaintea fraţilor mei spunându-le că eu n-o să plâng niciodată în public - nici măcar la moartea mamei. (!!) Numai că un om - dacă-şi păstrează conduita specifică - nu face ce-şi propune în limitele voinţei sale, ci reacţionează omeneşte, aşa cum i s-a picurat la naştere, din ceruri, fărâme de sensibilitate direct în coşul pieptului.
Mă feresc, aşadar, să merg la înmormântări. Cu o zi înainte de Înălţare a fost condusă înspre tărâmul misterios al spaţiului de dincolo, mama preşedintelui Mihai Ţâbuleac. Din motivul enunţat mai sus, am avut ezitări dacă să particip ori nu. Am considerat, totuşi, că se cuvine ca omagiul celor de la Ipoteşti să fie adus oficial, cu atât mai mult cu cât trimisesem cu o zi înainte o coroană. Un impuls inexplicabil m-a trimis în ultima clipă spre ceremonial. Să fi fost pasărea tinereţii ori gândul ascuns al sentimentului că la moartea bunicii am plâns mai mult decât toţi fraţii mei la un loc? Greu de răspuns în fermitatea zilei. Poate noaptea care a învăluit-o pe Lucia (ce nume frumos!) să ştie răspunsul. N-am cunoscut-o, dar rezonez la moartea unei mame, căci ele ne-au dat viaţa şi pentru mine sunt aproape una. (În sensul una şi aceeaşi).
Am plecat la Crasnaleuca, orbecăind pe drumuri pline de ţărână şi praf, dar sentimentul că din praf şi ţărână am ieşit, că tot în ele ne vom întoarce m-a făcut să-mi piară ifosele de orăşean alergic şi să mă cufund în visul copilăriei de odinioară; aceeaşi linişte de început de veac, aceeaşi salcâmi liniştitori ai căror flori au căzut moarte în calea Luciei neîndoios în semn de omagiu credinţei sale lumeşti pentru viaţa de dincolo; aceeaşi oameni curaţi, fără ostentaţie, decenţi, limitaţi la ceea ce aveau de făcut, din ce ştiau de la înaintaşii lor; aceeaşi copii care mergeau senini, ducând coroane de flori, în lungul drum de până la biserică; aceeaşi copii care ne salutau, pe măsură ce-i depăşeam, dându-ne pe rând bineţe, zicând firesc Hristos a înviat! Acelaşi mirosul nucului din marginea drumului. Instinctual am făcut o cruce discretă, pentru cea care trecea... Am întâlnit în tăcere cunoştinţe, oficiali, oameni apropiaţi. N-am vorbit prea mult, căci nu era nimic de vorbit.
Un drum lung până la biserică. Parcă nu se dădea dusă.
În interiorul bisericii, lângă catafalc, cei doi fraţi, copiii Luciei, umăr lângă umăr au ascultat cu decenţă şi luare-aminte cele două rugăciuni ale preoţilor: una pentru iertarea păcatelor, cealaltă pentru ca bunul Dumnezeu s-o primească în împărăţia Sa pe mama lor. Predici scurte, fără lălăiala cunoscută şi (vai!) adesea extrem de plictisitoare.
În cimitir bătea vântul şi ca o adiere lumească Lucia a trecut dincolo, în lutul galben, spre altceva. Fără plânsete exagerate, fără bravade de suferinţă. Praznicul a intrat şi el în firescul cutumei. Oameni normali, împăcaţi cu moartea în mod natural, au mâncat, au vorbit de una, de alta, au pomenit mortul, cu gândul că toţi ajungem acolo. Nu s-a tras nimeni de păr, răcnind de suferinţă. Suferinţa rodea în ochii fraţilor şi a celor apropiaţi. Probabil şi-n coşul pieptului. Mie îmi stătea în gât nodul de la moartea bunicii. Nimic nu a fost ostentativ. Totul a decurs firesc, aşa cum curge apa. Nu presă, nu bliţuri, nu şervete scumpe şi foarte înflorate, nu discursuri bombastice pentru a te pune bine cu şeful. A fost ceea ce în sufletul meu s-a tradus ca o înmormântare decentă şi am marcat-o în scris, căci în zilele noastre este un lucru rarisim. Dumnezeu s-o ierte şi s-o odihnească în pace!
P.S. Silvia Sturza, care m-a însoţit la înmormântare, era la câţiva paşi în spatele meu. O bătrânică din sat, uscăţivă şi mică de statură, încât te mirai că mai poate merge, dă să treacă prin spatele ei, pentru a ajunge mai în faţă. (Poate erau rude şi trebuia să-şi îndeplinească vreo sarcină). Silvia i-a făcut loc prin faţa ei. Atunci bătrânica a avut timp s-o sărute în semn de mulţumire. Se va mai întoarce curăţenia aceasta şi la noi, orăşenii? Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.
Valentin Coşereanu