Sunt pretutindeni, au simturile ascutite, vad tot ce misca, te citesc intr-o clipita si iti iau banii cu o naturalete dezarmanta. Par sa fie pe strazi de cand lumea, cu mult timp inainte ca tu, cetateanul de buna credinta care ii stipendiezi, sa te fi nascut. Ati ghicit:
De Ioan-Andrei Egli
Odata, nu demult, ma invarteam impreuna cu un bun prieten – el la volan – in plina zi, cautand un loc de parcare in buricul reprezentativ al orasului, vis-a-vis de Atheneu. Nici nu coboram bine din masina, ca un individ pispirel ne cere cu aplomb obolul. Il apostrofam imediat, invitandu-l sa faca niste pasi intr-o directie la alegere.
Pispirelul incepe sa devina vocal, simtindu-se lezat in dreptul lui ancestral de a percepe taxa de protectie. Dupa un dialog in care atat eu, cat si prietenul meu invocam cateva argumente care ies cu siguranta din orizontul logic, dar si din sfera vocabularului insusit de pispirel la scoala vietii, reusim sa scapam de el, ducandu-ne in schimb glont catre o duba de politie care stationa lejer la fix cincizeci de metri distanta, proptita in trotuarul de vis-a vis de Hilton. Aici ne expunem pe scurt daravera, dupa care ascultam uimiti un mini-discurs justificativ, in care un domn politist ne trece sumar prin legislatia in vigoare, dupa care se da batut cu oarece mahnire axiomatica: „Parcagiul a rostit cuvantul «protectie» de fata cu martori? Nu? Atunci n-avem ce-i face.” Quod erat demonstrandum. Da, am fost la fel de dezarmati ca si Dumneata, stimate cititor, atunci cand parcurgi aceste randuri.
Parcagiul este una din cele mai discrete rotite ale angrenajului economiei subterane. Mai nimeni nu-l pomeneste, mai toti il ignora – doar pe unii ii mai irita din cand in cand. Politia il ocoleste cu gratie, din lipsa de cadru legislativ, iar soferii prefera sa-i plateasca tributul pentru a nu-si complica viata. O rasunatoare campanie anti-mitocanie de anul trecut a clasat in treacat parcagiul drept specie urbana, incluzandu-l in fauna pestrita care populeaza Bucurestii, aceasta savana aflata intr-o neintrerupta tranzitie.
Si pe buna dreptate. Parcagiul nu se deosebeste prea mult de vulgara vrabie, bunaoara, de la care a invatat arta camuflarii in peisaj, dar si iuteala remarcabila cu care se face una cu decorul in caz de pericol. De la ruda sa de-a doua, ce-i drept mai saraca cu duhul, dar cu simturi la fel de acute – maidanezul, parcagiul a invatat arta de a-si lua in posesie teritoriul si de a-l marca prin repere concrete, de la navete de bere la scaune si capre metalice. De la omologul sau intru specie politistul, parcagiul a invatat ca nu tot ce zboara se mananca, si ca un sticlete nu aduce cu el neaparat un anotimp la racoare, asta gratie tarii in care infractorul se ascunde sub fustele unei legislatii stufoase care-l mangaie pe crestet cu o mana in timp ce-i arata na-na cu cealalta.
Logica pe baza careia functioneaza aceasta veritabila institutie care este parcagiul suna in felul urmator: tu, fazanul, imi dai mie banul ca eu sa-ti protejez masina de raufacatori. Tu, cetateanul de buna credinta, scoti banu’, pentru ca te gandesti ca sansele de a-ti gasi masina zgariata la intoarcere sunt cu mult mai mari decat sansele ca un hot profesionist sa-ti cotrobaie tocmai tie prin torpedou. In vartejul clipei treci cu vederea sofismul flagrant propus de parcagiul maruntel care te mai si periaza cu apelativul „Sefu’”. El nu face decat sa creeze o nevoie pe care ti-o vinde ca fiind imperioasa: nevoia de a-ti proteja masina de cei ca el. Mai precis, chiar de el.
Parcagiul e aici de cand lumea. Strada e universul lui. Aici, el are puteri supraomenesti, putand aparea si disparea dupa bunul plac, intr-o clipita. Ii gineste pe soferii care cauta un loc liber dupa ezitarile volanului, dupa sovaiala acceleratiei, dupa nehotararea ambreiajului. Ii intampina umil, serviabil, desi amenintarea pluteste ca o nota de subsol in textul cu care te intampina. Parcagiul este un fin psiholog, avand nasul de zece ori mai incercat decat musteriul lui, pe care-l va citi ca pe o carte deschisa.
El este lupul din fabula lui La Fontaine care il invidiaza, dar il si compatimeste pe dulaul bine hranit, legat insa cu zgarda confortului eventual platit in leasing. Ce daca n-are nici cel mai mic drept sa-ti ingradeasca accesul la un petic de spatiu public? Asta e deja o dezbatere de idei care n-are ecou in logica lantului trofic, unde micul pradator de oras figureaza la loc de cinste. Se va uita la tine, cetateanul onest, ca la un amarat care n-are habar de adevarata viata, aia de n-o inveti la scoala, mama ta de ’telectual. Scoate banu’ sau fa pasi!
Parcagiul este un simptom. Este produsul unui context, al unei epoci, al unor nevoi. El este, in primul rand, produsul dependentei de masina si a tot ce decurge din ea: lipsa locurilor de parcare, aglomeratia, comoditatea, sedentarismul. El este si produsul unui vid legislativ. Existenta lui nu este statutata legal. Probabil ca nici n-are buletin.
Parcagiul este si un catalizator social, avand functia paradoxala de a potenta amorul propriu al celor cu dare de mana prin mizeria pe care o opune luxului, dand ocazia unor gesturi de bravada cu bancnote grase strecurate prin geamul masinilor de fite, umilinte pe care parcagiul le inghite cu draga inima, pentru ca el are un obiectiv clar, de la care nu se abate nici o clipa. Din punctul asta de vedere, e mai eficient decat intreaga clasa politica a tarii, ridicata la patrat. E un tehnocrat sadea, specializat pe felia lui, supravietuirea. Si, daca tot pomenim de clasa politica, e usor de presupus ca si parcagiul are de dat socoteala mai sus de el, acolo unde se duce grosul procentelor din infloritoarea-i indeletnicire.
Sa nu ne facem iluzii. Parcagiul este, deocamdata, doar un alt subiect de articol. Existenta lui se datoreaza in primul rand unui mix de cauze istorice, sociale si economice amestecate intr-un dozaj specific societatii romanesti. Declinul lui va veni atunci cand masina va pierde teren in favoarea alternativelor de transport, si, mai ales, atunci cand Romania se va bucura de o legislatie coerenta si de o economie sanatoasa. Adica nici noi nu stim cand. Pana atunci, e bine de stiut ca exista metode de a evita interactiunile neplacute cu acest mic pradator urban. Replici precum „n-am marunt” sau „la intoarcere” pot face minuni, desi am recomanda cea mai sigura metoda, aceea de a mai lasa masina acasa. In definitiv, de la ea porneste toata tevatura.
Asteptam pataniile voastre cu parcagiii.
Agenţia de ştiri HotNews