Gata, mă scufund încet în amintiri dragi……despre bunicul meu , Petru Conţac, care a făcut parte din prima generaţie de elevi înscrişi la Şcoala nr. 3 din Botoşani, avea pe atunci 9 ani. Tatăl meu, Constantin Conţac şi cu mine, tot Constantin, pe rând, la aceeaşi şcoală, am făcut şcoala primară. Şcoala generală nr. 3 din strada Tudor Vladimirescu a municipiului Botoşani a fost construită între primele 5 şcoli din Botoşani.
În clasele I-IV, l-am avut ca învăţător pe distinsul şi regretatul domn Micu Gheorghe. Apoi, în clasele V-VII, am beneficiat de învăţătura celor mai distinşi profesori, Eufrosina Costeschi şi Aurel Dorcu, pe care-i salut cu tot respectul de care sunt în stare şi le doresc bătrâneţe uşoară. Pe atunci, în clasa IA am fost 39 de elevi, toţi băieţi, fetele fiind în clasă separată IB, din care 21 dintre colegii mei aveau o altă origine: evrei, lipoveni, greci, etc. Notele pe atunci se dădeau pe o scară de la 1 la 5, sistem rusesc.
Mi-amintesc că se acorda elevilor un fel de supliment ( cum e laptele si cornul acum), de regulă constând în fructe. O bucurie pentru copii. Acest supliment consta dintr-o fructă sau numai o jumătate, însă nu se împărţea la toţi copiii, ci numai unora. Celor ca mine, care eram văzut ca fiu de om avut, deşi nu eram, nu mi se dădea o bucata de măr sau pară, pentru că eram un potenţial ostil regimului de atunci. Nu zic de mine, deşi m-a durut atunci şi n-am să uit niciodată, zic despre un copil, în general, care chiar dacă ar avea nu ştiu cât, tot i-ar fi poftă la ce vede că mănâncă colegul de bancă. Cine era nebun, cine gândea cu sufletul şi cine mai avea suflet ? N-am uitat, am avut mai apoi, mi-a dat Dumnezeu, am dat şi la alţii, căci nebunie este să gândeşti cam cum au făcut cei de atunci.
Prin 1951, aveam vreo 6 ani, mi-amintesc cum am mers eu cu un prieten, de vreo 7 ani (regretatul doctor militar Costică Dănilă), la primul film, era comedie mare, toţi erau curioşi să vadă ce însemna să vezi un film? Era într-o zi de vară, am mers la matineu, de la orele 14-16, am intrat în sală şi în jurul orelor 15, am părăsit cinematograful (Luceafărul), speriaţi că afară s-a înnoptat şi noi ne temeam să mergem acasă, crezând că şi afară este întuneric ca în sală. Vă închipuiţi ce surpriză am avut când am văzut că afară era soare, în plină zi de vară. Ne-am dumirit şi am încercat să intrăm din nou în sală, dar nu ne-a mai primit. Şi acum mor de râs şi povestesc copiilor mei, care găsesc astfel un prilej de superioritate a tinerei generaţii, în tehnica de azi, dar ei uită de unde s-a început. De la o sperietură a omului (copilului) în contact cu noul. Că doar n-am început cu epoca de piatră, am spus de anii ’ 50, acum tot cam atâţia ani.
Tot pe atunci, copii fiind, ne-am izbit de nedreptăţile unui regim revanşard, pornit să anihileze “duşmanul de clasa”, “ clasa exploatatoare”, asupra căruia trebuia să inventezi, norme speciale, de intoleranţă. Şi măcar de-ar fi fost pe dreptate, dar n-a fost. Pe atunci aveam vreo 7 ani şi am fost duşi la poliţie, speriaţi şi ameninţaţi, pe noi cei care aveau ceva pământ, să plătească nu ştiu ce impozite mari, să dea nu ştiu ce cantitate de produse agricole până la ora de….( oricum ceva greu de îndeplinit), să meargă la dezmiriştit, în caz contrar, vor fi arestaţi. Am mers cu tatăl meu la dezmiriştit, ca mai apoi, tatăl meu să fie acuzat că mă exploatează, deoarece eram la muncă cu el, nu aveam la noi acte doveditoare că sunt fiul lui, astfel că l-au arestat pe tata ca fiind exploatator, eu fiind (culmea ipocriziei) copilul exploatat şi aşa am ajuns în arest, până la clarificarea situaţiei.
Dacă povesteşti acum aceste lucruri tinerilor, nu cred sau nu realizează faptul că asta a fost realitatea acelor ani. Priviţi cu ochii de copil de atunci, mi s-au părut foarte nedrepţi şi frustranţi. Dar mai apoi, cu timpul, aveam să-mi dau seama că acei ani au fost pregătitori pentru mai târziu şi m-au călit.
Tot prin acei ani, 1959-1961, pentru a merge la şcoală mai departe se cerea o adeverinţă de stare materială, iar pentru mine această adeverinţă era o frână, întrucât în ea se evidenţia starea materială a familiei mele, puneau de fapt tot ei eticheta de „chiabur” şi asta îţi stătea ca o tinichea de coadă, ca să nu fie primit dosarul tău pe niciunde, la vreo şcoală. Aşa m-am dus să lucrez la fabrica de cărămidă, slujbă temporară, în care căram cărămidă la hornurile de ardere sau scoteam cărămizile arse din hornuri. Am muncit de mic şi asta a fost bine că m-am învăţat cu greul, ca atunci când căleşti oţelul.
Minunea a venit în vara anului 1961, când la Iaşi, la înscrierea la o şcoală de meserii, la prezentarea dosarului, ca de obicei, am fost refuzat, însă fiind observat de un profesor de acolo, Dumnezeu să-l aibă în pază, dacă n-o fi oale şi ulcele acum, a fost surprins de modul abuziv în care mi s-a refuzat dosarul, eu tânăr fiind şi complet descurajat de ceea ce mi se întâmpla din nou.. M-a luat de mânecă într-o clasă (eram la Liceul CFR pe Râpa Galbenă), a scos o radieră din buzunar şi mi-a spus să şterg cuvântul „ chiabur” din dosar. Eu am executat ordinul lui şi atât de apăsat am şters că a rămas o gaură în hârtie. Pe mine nu m-a dus capul să fac acest lucru, dar cred că Dumnezeu mi-a întins o mână, prin acest om, care practic mi-a schimbat viaţa. Aşa lucrează Dumnezeu, prin oameni.
Şi uite aşa am fost înscris pentru examen, cu ajutorul acelui om, pe care, încă o dată repet, nu l-am cunoscut niciodată şi nici nu l-am mai văzut, în schimb îl pomenesc pe acest mare Anonim, care „a aruncat un bine în mare”. De aceea, atunci când am putut, am căutat si eu să fac un bine celui în nevoie şi „sa-l arunc în mare”, căci Dumnezeu vede şi nu se ştie când, la necaz, îţi întinde o mână de ajutor. Am verificat pe propria-mi piele asta.
Ce a urmat după asta? La două săptămâni m-am prezentat la examen, iar după alte circa două săptămâni, pe 13 septembrie 1961, am primit acasă o hârtie în care mi se comunica că am reuşit la examen, dar sunt repartizat la o şcoală de meserii, cu profil auto, la Satu Mare. Nu era timp de gândire, pe 15 septembrie începea şcoala, te duceai sau nu? M-am hotărât şi am plecat. Pe vremea aceea, părinţii nu umblau cu copiii, doar îi trimiteau, asigurându-le un minim necesar să aibă de cheltuiala.
Pe 16 septembrie 1961, la orele 11, am călcat în Satu Mare. Pe la orele 13 eram în marele Grup Şcolar Auto, o clădire mare, enormă mi se părea, în stil cazon făcută, ca o unitate militară. Acolo se făceau 3 ani de şcoală de meserii, într-un regim foarte sever, milităresc. De altfel nici nu se putea păstra disciplina altfel, avea acea şcoală un număr mare de elevi, clasele erau formate din cel puţin 31 elevi, iar în anul I erau clase până la litera „O”.
Aici am avut cel mai mare şoc al vieţii mele, de copil neumblat prin străinătăţuri, toţi colegii mei vorbeau ungureşte, cu toate că 80% din colegi erau români, însă maghiarizaţi forţat, într-un regim de tristă amintire. Fac o paranteză aici şi spun că, în copilăria mea, în casa părintească, se stătea de 3 ori pe zi la masă, iar tatăl meu, om călit cu greul, era chibzuit şi la mâncare, el termina şi resturile de la mâncarea noastră, ceea ce nu ne plăcea nouă, el mânca, să nu se arunce, spunându-ne mie şi fratelui mai mare că o să ne lecuim noi de nemâncat tot în armată. Eu îl înfruntam că niciodată nu o să ajung la vorbele lui.
Ei, aflaţi că am ajuns la vorbele lui, mult mai devreme, aici, la Satu Mare, aterizând într-un mediu în care nici măcar nu înţelegeam ce se vorbeşte. Timp de două săptămâni am crezut că îmi ies din minţi. Recunoşteam că am ajuns la vorbele tatălui meu, că n-aveam altă soluţie, că n-aveam unde în altă parte să mă duc, mă simţeam terminat şi pe deasupra realizam cât de greu am putut ajunge aici, cu toate opreliştile , cu dosarul, din acea perioadă.
Aşa că mi-am găsit singur refugiul- m-am apucat să învăţ….şi am învăţat cu ciudă şi cu ambiţie. Rezultatele nu s-au lăsat mult aşteptate, chiar într-un mediu neprielnic, în primul trimestru din anul I, locul I pe clasă, apoi, locul I pe an, locul I pe tot grupul şcolar, locuri fruntaşe pe care le-am păstrat tot timpul, cât am stat la Satu Mare, adică în toţi 3 anii. Mă iubeau profesorii, chiar şi unii colegi, dar şi foarte mulţi mă urau de-a binelea, în special cei care ar fi vrut, dar nu reuşeau să mă întreacă.
Prin anul II, am refăcut din fiarele vechi, de pe urma războiului, adunate în depozitul şcolii, un autoturism marca WLX, pentru a înlocui căruţa şi măgarul cu care se cărau zilnic lemnele de foc la cantina şcolii, ba chiar i-am ataşat şi o remorcă, care a uşurat treaba oamenilor de acolo. “Bolidul” a devenit mascota şcolii, spre amuzamentul şi curiozitatea sătmarenilor.
Ulterior a fost înscris şi în circulaţie şi aprobat ca maşină de serviciu pentru directorul general al şcolii, nu ştiu dacă mai trăieşte, despre el numai de bine, regretatul domn profesor Genceanu Vasile. În anul III, din acelaşi depozit de fiare vechi, am asamblat şi pus în circulaţie un autocamion de 5 tone, marca „Praga”. Trăgând linie, acea perioadă o văd acum ca pe cea mai frumoasă şi de succes perioadă, căci era prima dată, după multă suferinţă, în care chiar de-au fost şi greutăţi, aveam ceva al meu, ceva făcut de mine, am fost şi eu, “moldoveanul dracului”, băgat în seamă de profesori şi colegi, printre străini, şi apoi altfel treci peste ele, în tinereţe, când crezi că dobori munţii şi încă asta nu-i nimic…
Şi am mai învăţat ceva: să faci economie, să valorifici ce ai şi să dai o utilitate fiecărui lucru. Bun, nu? Voi mai povesti, dacă nu-i plictisitor , în cele ce urmează şi altele, dacă vreţi putem chiar să schimbăm impresii, sunt foarte sigur că mulţi dintre dvs., aţi prins o parte din acele vremuri, ne putem astfel aminti împreună.
Cu respect,
Constantin Conţac
N.r. – Articol preluat de pe blogul lui Conţac, ce poate fi accesat de pe site-ul Jurnalului sau la adresa www.contac.blogspot.com
Ioan Rotundu
