Nevoia de reparaţii constituţionale
Nu voi stărui asupra nevoii de reparaţii capitale care trebuie făcute Constituţiei României. Orice Lege Supremă reclamă din când în când îmbunătăţiri. Până şi cea americană a suportat de-a lungul timpului 27 de amendamente.
Deşi croită după modele europene, Constituţia României, concepută de FSN în 1991, în multe privinţe trebuie precizată şi chiar rescrisă pentru a răspunde cu succes provocărilor timpului. Nu comentăm aspectele discutabile ale procesului de amendare care trezesc controverse în mijlocul establishmentului politic şi al opiniei publice din dreapta Prutului.
Voi parcurge doar din fuga condeiului câteva dintre modificările care au fost acceptate de comisia de revizuire. Mai întâi, cred că trebuie salutată diminuarea prerogativelor prezidenţiale. În urma acestei operaţii, România, aidoma majorităţii absolute a statelor europene, va avea în sfârşit un regim parlamentar clasic în care va fi evitată dualitatea conflictuală a puterii executive la vârf.
Mai apoi, păstrarea Parlamentului bicameral, orice s-ar spune, este de asemenea un lucru bun. Menţinerea Senatului respectă o tradiţie democratică seculară, întreruptă abuziv doar de dictatura comunistă. Camera de sus echilibrează puterea legislativă, constituindu-se într-o stavilă în calea unor posibile ticuri şi ingerinţe de natură autoritaristă ale puterii executive. În fine, Senatul, după calapodul american, francez sau italian, va deveni o reprezentanţă a teritoriilor, instituţie absolut indispensabilă în procesul de regionalizare a ţării.
Un model de descentralizare pentru Chişinău
Şi dacă a venit vorba de regionalizare, vom constata că noua organizare teritorial-administrativă urmăreşte nu federalizarea, ci descentralizarea României ca element intrinsec al autonomiei locale şi al unui sistem politic centrat pe trei niveluri. Cel dintâi va fi reprezentat de comune şi municipii, iar cel de-al doilea de judeţe. Regiunile, mulate pe osatura actualelor regiuni de dezvoltare, create anterior pentru absorbţia fondurilor europene, vor forma cel de-a treilea nivel administrativ.
Practic, România preia modelul polonez de regionalizare. Acesta, la rândul său, este inspirat din experienţa Italiei, Franţei şi Olandei, ţări care au furnizat prototipuri pentru autonomia locală europeană. Aşa fiind, Republica Moldova va avea în preajmă exemple comunitare de descentralizare efectivă.
Dacă e să-i dăm crezare viceprim-ministrului Liviu Dragnea, în total în România vor fi opt sau nouă regiuni. Fiecare dintre ele va avea o suprafaţă de circa 30 mii kilometri km2 şi o populaţie de la 2 până la 3 milioane de locuitori.
Poarta României spre Basarabia Cifrele de mai sus parcă ne amintesc ceva, nu? Regiunile de dincolo de Prut vor avea aproximativ suprafaţa şi populaţia Republicii Moldova. Fără Transnistria, desigur. Altfel spus, sub aspect cartografic, România va fi cât opt Basarabii.
De remarcat este şi faptul că două regiuni, situate la frontiera răsăriteană a României, se vor numi, după toate probabilităţile, Moldova de Nord şi Dunărea de Jos. Ambele cu un PIB şi cu venituri pe cap de locuitor de trei ori mai mari decât în Republica Moldova. Rolul lor va fi greu de subestimat, deoarece ele, volens-nolens, se vor constitui, din punct de vedere politic, cultural şi economic, într-o adevărată vitrină românească pentru Basarabia.
Astfel, dincolo de oportunităţile de dezvoltare, pe care le va oferi, noua structură administrativ-teritorială va crea un cadru legal şi o proximitate spaţială pentru sincronizarea intra-română şi, implicit, pentru integrarea europeană a Republicii Moldova. România va avea o poartă spre Basarabia.
Bate şi ţi se va deschide.
Jurnal.md