Dacă în urmă cu doi ani n-am putut vizita, în drum spre gheţarul Scărişoara, şi Peştera Poarta lui Ionele, aflată în localitatea Gârda de Sus, de această dată am avut noroc. Peştera tocmai a fost amenajată pentru turism, fiind iluminată electric, anterior putând fi vizitată numai dacă aveai sisteme proprii de iluminat.
Peştera este situată pe valea râului Ordâncuşa, la o altitudine de 810 m. Jos, la râu, sunt amenajate locuri de popas într-o grotă încăpătoare, unde te poţi adăposti de ploaie dar şi răcori de căldura de afară. Mesele sunt înconjurate de bănci, aşa că poţi, după vizita din peşteră, servi masa în tihnă şi la aer curat.
Ca să ajungă la gura peşterii, de la acest loc de popas urci mai multe trepte betonate. Intrarea în peşteră este blocată cu un grilaj metalic. Intrarea se face printr-o poartă, iar prezentatorul taie şi biletul de intrare care costă 7 lei.
Toată vizita durează cam 15 minute, timp în care poţi vedea peştera pe-o adâncime de vreo sută de metri. Mai important de văzut este un lac şi o colonie de lilieci. Interesantă este şi legenda peşterei şi de unde-şi trage numele de Poarta lui Ionele.
După vizita la această peşteră, ca să urci la gheţar, care se află la vreo 10 km depărtare, ai de ales două rute. Ambele rute au fost modernizate cu banii alocaţi de fostul ministru al Turismului şi Dezvoltării Elena Udrea, lucru pentru care localnicii îi sunt recunoscători. Noi am urcat la gheţar mergând în amonte le râul Ordâncuşa. Frumuseţea sălbatică a munţilor te lasă fără grai. Pe o lungime de 2,5 km drumul străpunge Cheile Ordâncuşei. Lat de vreo trei metri, drumul este străjuit de pereţii înalţi ai munţilor de calcar. Din loc în loc, la la diferite înălţimi, se pot observa guri de peşteră, zona carstică fiind plină de grote şi peşteri mai mici, greu de vizitat datorită înălţimii la care se află.
În unele locuri ai impresia că muntele se închide şi drumul este blocat. Soarele nu pătrunde pe fundul cheilor iar întunecimea care domină îţi dă fiori. Este greu de crezut că un firicel de apă a putut tăia atât de adânc în tăria pietrei. Când priveşti în sus, ai impresia că peretele muntelui se prăbuşeşte. Ameţeşti privind spre înălţimea lor, mai ales că spre vârf, unde razele soarelui pot pătrunde, piatra umedă scânteie, creând o orgă de lumini multicolore.
Te rogi la Dumnezeu ca nu cumva din faţă să-ţi vină vreo maşină, pentru că n-ai unde să te fereşti. Ori dai tu în marşarier, până ce drumul se lărgeşte şi se poate face depăşirea, ori cel din faţă, politicos fiind, face el o astfel de manevră.
După ce se iese din strânsura cheilor, spaţiul se lărgeşte treptat, brazii coboară până la margine de drum iar din loc în loc apar punctele forestiere, locurile unde sunt depozitaţi buştenii căzuţi sub colţii nemiloşi ai drujbei.
Pe măsură ce începi a urca muntele spre cătunul Gheţar, unde se află şi peştera, panta munţilor se îndulceşte, apar spaţii largi de păşunat presărate din loc în loc cu căpiţe de fân. Urcuşul nu este chiar abrupt şi se ajunge la peşteră în condiţii destul de facile, mai ales că drumul este proaspăt modernizat.
Peştera Scărişoara, numită aşa pentru că o vreme a aparţinut de comuna Scărişoara, acum fiind în administraţia comunei Gârda de Sus, se află la altitudinea de 1.165 m. La peşteră se ajunge coborând peste 300 de trepte într-un aven larg de 60 de metri şi adânc de 48 m. Gheţarul este impresionant prin modul în care este pus în valoare de sistemul electric de iluminat. Cum valoarea ştiinţifică a gheţarului este mai greu înţeleasă de vizitatori, partea atractivă rămâne modul în care se ajunge la gheţar, coborârea în aven şi jocul de lumini care stârnesc uimirea şi admiraţia nou venitului.
Şi iarăşi mă văd nevoit să remarc lipsa de punere în valoare a potenţialului nostru turistic. Drumul spre gheţar este sărac în afişe publicitare şi indicatoare, mai ales că sălbăticia peisajului te face să nu prea ai încredere că eşti pe drumul cel bun. Apoi, în cătunul Gheţar, de unde porneşti spre peşteră, oferta serviciilor turistice este extrem de săracă.
Lipsesc locurile de cazare peste noapte, lipsesc restaurantele iar puţinele baruri n-au grupuri sanitare. Motivul patronilor este lipsa canalizării. Dar fosa? Nu le-a explicat nimeni că în astfel de situaţii localurile se dotează cu fose septice? Deşi de pe urma gheţarului Primăria Gârda de Sus încasează bani frumoşi, n-a pus măcar nişte WC-uri ecologice.
Un muzeu amenajat într-o casă de moţ ce se vrea să sugereze o vechime de peste o sută de ani este şi el, la rându-i, o curiozitate. În muzeu sunt expuse zeci de piese de acelaşi fel, în general lucruri obişnuite în casa şi mai ales bucătăria unui moţ. Dacă vrei să cumperi o piesă ca amintire, nu ţi se vinde. O treabă pur românească.
Am coborât de la gheţar pe acelaşi traseu, respectând învăţătura că cel mai scurt drum este cel cunoscut. Pentru ziua următoare era anunţat târg mare în Arieşeni şi era pentru noi un bun prilej de a-i cunoaşte mai bine pe moţi, acasă la ei.
Va urma