O întâlnire emoţionantă după 54 de ani

În primăvara anului 1963 eram elev în clasa a IV-a. Zi de duminică dar şi de sărbătoare religioasă, aşa că maică-mea a făcut colţunaşi umpluţi cu marmeladă şi presuraţi cu zahăr. Afară era o zi superbă. Soarele încălzea binişor iar eu, care mâncasem pe săturate colţunaşi, treceam printr-o stare de alean.
M-am dus în fundul grădinii, m-am trântit pe nişte juchi de strujeni şi m-am întins cu burta la soare. Nu ştiu cât am stat aşa într-o stare de adâncă melancolie când am simţit răcoarea serii. M-am ridicat şi m-am dus în casă să-mi fac lecţiile pentru a doua zi. Numai că peste noapte am început să fac temperatură iar dimineaţa am ajuns la dispensar. După ce am fost consultat s-a decis să fiu internat la spitalul din Săveni. Medicul a chemat salvarea. Eram ud leoarcă de la transpiraţie dar bucuria că mă voi trage cu maşina era mai mare.
La spital am fost internat într-un salon cu mai mulţi copii. Unul dintre ei mi-a atras atenţia în mod deosebit. Era cam de vârsta mea, avea o faţă prelungă şi vorbea extrem de politicos. Ne-am împrietenit în cele câteva zile cât am stat împreună în salon. Externat şi trimis acasă, am uitat de băiatul din salon.
În acele vremuri la televiziunea naţională se derula concursul între regiuni intitulat „Dialog la distanţă”. Se confruntau câte două regiuni prin a se întrece cine are mai valoroşi cântăreţi de muzică populară, echipe de dans, recitatori, povestitori de snoave şi alte întâmplări comice existente în tradiţia populară. Echipa regiunii care câştiga concursul urma să se confrunte cu o alta până se ajungea la regiunea câştigătoare pe ţară.
În toamna anului 1963 Regiunea Suceava urma să se confrunte cu Regiunea Maramureş, aşa că la comune, prin şcoli, se organizau preselecţii pentru a se forma echipa care să reprezinte regiunea noastră. Încă din clasa I-a învăţătorul Ioan Vechiu, un bărbat mereu pus pe şotii şi extrem de priceput la organizarea de spectacole, de serbări şi mai ales de brigăzi artistice de satiră şi umor cu texte critice la adresa leneşilor din comună şi a funcţionarilor indicaţi de la partid, a descoperit în mine un bun recitator de poezie.
Toată vacanţa de vară m-a pus să recit poezia lui Labiş, Moartea căprioarei. O recitam mergând pe uliţă, pe drum la câmp, la closet, la scăldat în apa Jijiei etc. Toamna, când a avut loc selecţia, juriul pe comună m-a ales să reprezint comuna la faza pe raion. La acea vreme comuna Dângeni aparţinea de raionul Săveni.
M-am bucurat că voi merge din nou la târg, cum era numit în comună centrul de raion. Ne-am dus mai mulţi elevi de şcoală, fiecare cu priceperea sa. Dimineaţa ne-am suit în cele două căruţe a căror coş fusese umplut cu paie ca să stăm pe moale şi ne-am dus spre Săveni.
Faza pe raion s-a consumat în sala Casei de cultură, pentru mine o sală uriaşă pe care o priveam cu oarecare teamă dacă nu cumva se va prăbuşi tavanul pentru că pereţii mi se păreau a fi la prea mare distanţă. Sala era plină cu concurenţii veniţi de la diferite comune. Unii îmbrăcaţi în costume populare, alţii, precum eu, în costum de pionier, părinţi veniţi să-i încurajeze odraslele. Eu eram singur. M-a luat împrimire un organizator, m-a dus după o cortină şi mi-a spus să aştept să-mi vină rândul.
Am păşit pe scena care era de câteva ori mai mare decât scena căminului nostru cultural, m-am apropiat de rampă, am făcut cuvenita plecăciune anunţând cu glas aproape şoptit titlul poeziei Moartea căprioarei. Mă învăţate Vechiu să încep poezia cu voce scăzută, ca şi cum aş povesti, tot timpul imaginându-mi că eu sunt copilul din poezie, eu eram cel înfometat, eu urma să mănânc pe săturate plângând moartea căprioarei.
Vorbele îmi ieşeau aproape uscate precum seceta descrisă de Labiş. Apoi m-am răţoit şi văicărit c㠄…brazii mă zgârie răi şi uscaţi”. Am sfârşit poezia cu ultimul vers „Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc si plâng. Mănânc!”. Mai întâi trist şi cu un nod în gât pentru a sfârşi cu un dramatic strigăt de bucurie „Mănânc”. Eu am izbucnit cu adevărat în plâns iar sala într-un ropot de aplauze. Cu lacrimi în ochi şi cu faţa radiind de bucurie că nu m-am încurcat în recitat, am făcut mecanica plecăciune de sfârşit şi m-a strecurat după cortină. Organizatorul mi-a spus:
- Copile, pregăteşte-te de mers la regiune!
Am coborât în sală să-i caut pe cei cu care am venit. Atunci mi-a apărut în faţă acel băiat cu faţa prelungă pe care-l cunoscusem la spital.
- Sunt Vanea! Ne-am cunoscut în primăvară la spital. Ai recitat frumos. Vrei să mergi până la mine? Nu stau departe de aici.
Nu stătea departe. Casa de cultură era pe strada Tudor Vladimirescu, chiar la colţ cu o altă stradă iar Vanea locuia pe aceiaşi stradă la numărul 17. Era o căsuţă evreiască cu intrare direct de pe trotuar. Acasă Vanea a povestit tatălui său cum am recitat. Sora lui Vanea, de o frumuseţe cum nu mai văzusem, m-a felicitat şi ea pentru că voi merge la regiune. Tata lui Vanea lucra la raion, era activist de partid, îmi cunoştea comuna şi m-a întrebat mai mult despre cum se comportă la şcoală învăţătorii şi profesorii. Mama lui Vanea m-a servit cu dulciuri. Mă simţeam stingher. Nu mai intrasem în casă de şef la partid, funcţie care pentru mine era ceva de care se temea toată lumea.
Vanea m-a condu înapoi la Casa de cultură pentru a nu mă pierde de grup. De atunci nu l-am mai întâlnit niciodată. Dar nici la regiune n-am ajuns pentru că la raion, la partid, s-a constatat că părinţii nu sunt membri cooperatori şi nu era permis ca un copil de „individuali” să reprezinte raionul la regiune pentru selecţia finală.
Anii au trecut, cu bunele şi relele lor, dar niciodată n-am uitat fala prelungă a lui Vanea şi mai ales frumuseţea surorii sale. După anul 2004, când primarul oraşului a fost ales Cătălin Flutur, nu mai ştiu care reporter de la Jurnalul m-a anunţat că la primar a venit un botoşănean, pe nume Vanea Atudorei (foto), care trăieşte în Canada şi care a propus înfrăţirea oraşului nostru cu oraşul Laval din Canada, unde el locuieşte.
Când i-am văzut fotografia am tresărit. Faţa mi se părea cunoscută iar numele de Vanea îmi amintea de acele clipe, pentru mine de neuitat, petrecute în căsuţa de pe strada Tudor Vladimirescu din Săveni. Tăcut, am început să mă interesez de trecutul lui. Aşa am descoperit că acest Vanea Atudorei care ne-a înfrăţit municipiul cu oraşul Laval din Canada este acelaşi Vanea din anii copilăriei mele. Ciudat, de atunci a mai venit în Botoşani dar n-am reuşit niciodată să stau faţă în faţă cu el.
Marţi, am trecut pe la Biblioteca judeţean, pe la directorul Cornelia Vezeteu, pentru a discuta o problemă legată de cultura botoşăneană. Mi-a spus că-l aşteaptă pe profesorul Vanea Atudorei. L-am aşteptat împreună.
În birou a intrat un bărbat învârstă, cu aceiaşi faţă prelungă, care a discutat mai întâi foarte amabil cu secretara, după care s-a îndreptat spre canapeaua unde îl aşteptam noi. M-am ridicat în picioare şi i-am spus simplu:
- Sunt Rotundu, numele meu nu cred că vă spune ceva.
- Ştiu cine sunteţi şi vă apreciez activitatea pe care o desfăşuraţi. Aveţi prin cultura botoşăneană mulţi susţinători iar profesoara Lucica Pârvan v-a descris în cuvinte elogioase. Sper că mai continuaţi cu jurnalismul. În Canada mai citesc, când am timp, şi Jurnalul.
Aşa a început discuţia noastră. Ne-am aşezat pe canapea şi am început să-i povestesc cele întâmplate în urmă cu 54 de ani. S-a bucurat mult că n-am uitat acele clipe din viaţă şi m-a asigurat că sora sa, deşi acum în vârstă, este tot aşa de frumoasă ca în copilărie. Din păcate discuţia noastră a trebuit scurtată. Sunt convins că o vom relua.