La noi, acasă, şi aşa, câinii, comunitarii noştri, cad uşor victime sălbăticiei hingherilor, din serviciul ecarisajului, bine organizat de către edilii patriei, încât este greu de presupus o alergare a românului după covrigii din coada lor. În compensaţie, românul preferă tăiatul frunzei la câinii supravieţuitori, puţini câţi sunt, convins că totuşi face ceva util. Ce să mai vorbim de Colacul cel Mare!
În spaţiul apusean viaţa este alta, protecţia animalelor funcţionează punctual, câinele bucurându-se, la rându-i, de acţiunea ei benefică, deci şi colacii din coadă n-au cum lipsi. Sunt însă şi greutăţi, acţiunea forţelor obstrucţioniste care are ce are cu românii, îngrădindu-le accesul la a se înfrupta cu voluptate. Cum lupta pentru existenţă este acerbă, românul ajuns în acea lume o dă pe tâlhării, furturi, răpiri, trafic de persoane şi de droguri, suficient ca să se considere înjosit şi în măsură să ridice glasul, fluturând stindardul drepturilor omului, cu care să potolească astfel de porniri.
Colacul cel Mare este pentru o mare masă de români idealul de o viaţă, o tentaţie, o atracţie, în genul comorilor unui Eldorado de altădată, căutate şi tot căutate de atâţia exploratori anonimi. Şi, ca în cazul lor, terenul se dovedeşte dificil, având în vedere, cum spuneam, acţiunea legislaţiei cu privire la protecţia animalelor, câinele cu colac în coadă bucurându-se parcă de un respect aparte, fiind parcă cel mai protejat. Vedeţi, nu are cum fi atât de simplu pentru românul nostru! Cum îl ştim însă, nepierzându-se cu firea, încearcă să nu dispere, să insiste, ţintind către victoria finală, pe care o simte şi o vrea realizată cât mai degrabă, ţinând cont de tradiţiile glorioase. Înainte! (Ionel Bejenaru)