Fireşte, autorităţile noastre adânc şi drag respectate nu le lipseşte exprimarea dorinţei fierbinţi de accesare şi nici constatarea că nu prea are cine să o facă. Mulţi români ostenescf la proiecte înălţătoare, primindu-şi obolul, doborâte însă de atentele analize ale organismelor care ne înconjoară şi nu înghit cacealmaua noastră tradiţională.
În context, reprezentanţii cercetării româneşti insistă pe fonduri barosane pentru continuarea şi urcarea pe noi culmi a acestui domeniu, ameninţând cu un sfârşit al lui indubitabil. Se pun bazele unui joc extrem de periculos şi nociv, atacând viitorul luminos al patriei noastre capitaliste, în măsură să devină o povoară pentru eventualele redresări ulterioare.
Stând seara la fereastra sa, românul cugetă în toate acestea, încercând să descopere cauze şi efecte, chemând în ajutoru-i rude şi prieteni, în lumina ideei că unde-s mai multe minţi, creiere în acţiune, efectele sunt mai bune, gândirea colectivă, propovăduită şi altădată, conducând la soluţii. Din păcate mai guvernează în societate principiul că are cine să gândească pentru român, că este inutil efortul său mintal.
Intervin, în viaţa românului, numeroşi factori care îl reţin în a-şi spune cuvântul, ideile, care îl dezarmează şi îl inhibă. Iniţiativa sa este astfel slabă, timidă, aproape nulă, bizuindu-se pe ceea ceea ce stabilesc diverse fonduri, ca fiind deciziile cele mai bune şi de luat în seamă. Şi, uite-aşa, românul riscă să fie sortit stagnării şi subdezvoltării.
Negreşit, va veni şi vremea scadenţei, se va plăti pentru aceasta. Dând buluc la societatea de consum, rezervele statului descresc văzând cu ochii, lipsa de productivitate a muncii atrage cote minimale, totul se duce de râpă.
Deocamdată mai există mâncare şi băutură. Dar, cât timp? (Ionel Bejenaru)