La locul de muncă, românul pune mare preţ pe o cafeluţă, însoţind-o de o ţigară de rigoare, altfel fiindu-i cheful de muncă şi productivitatea muncii. Nici şeful nu se dă în lături, secretarele şi şefele de cabinet cu greu prididind cu executarea acestui frumos serviciu şi atât de omenesc, totodată. Adolescenţii noştri şi chiar copiii patriei ţin, la rându-le, să ţină pas bun cu consumul de cafea, extrem de binevenit în procesul refacerii după nopţi de discotecă istovitoare, conducând la revigorarea organismului şi a minţii pentru a face mai lesne accesul la noianul de cunoştinţe care se predau şi se cer astăzi. Pentru atari categorii de tineret, cornul şi laptele (vacii) nu-şi au nici un rost. Multă lume mizează pe introducerea obligatorie a consumului de cafele în şcoli, măcar la nivelul unei singure ceşti zilnic. Vă daţi seama, şi performanţele nu se vor lăsa mult aşteptate!
Post `90, instituţia cafe-bar-ului s-a lărgit sensibil, şi la oraş, şi la sat, cu greu putând fiind văzuţi muncitori agricoli executând un plivit, un prăşit fără a îngurgita conţinutul unei ceşti de cafea din lume, care se găsesc la discreţie pe piaţa noastră românească, care piaţă abundă în atâtea alte şi alte bunătăţuri. Este un semn clar că progresul s-a făcut şi se face (mult) simţit, că mergem pe un drum ascendent şi nu într-o direcţie greşită, cum, din păcate, mai zic unii repondenţi în sondaje.
În cafebar(urile) ţării poporul trăieşte clipe frumoase, de relaxare, încingând şuete descreţitoare de frunţi, mediu propice exprimării de opinii (convingătoare), fie şi controversate, cu toate (însă) făcând dovada marii libertăţi de opinie a naţiunii noastre. Picior peste picior, poziţie numai bună dreptei judecăţi şi relaxări cuvenite, altfel vede lumea viaţa însăşi şi îi simte pulsul trepidaţiei. Vitalitatea noastră se afirmă şi în asemenea mediu fremătător. Cu puţină dârzenie, românul poate încerca o ceaşcă de cafea şi înainte de culcare. Nu are cum să nu meargă! (Ionel Bejenaru)