Stând, când este cazul, la coadă, românul are ocazia unui pronunţ liber asupra treburilor dinăuntru şi, uneori, chiar şi dinafară, slobozind opinii, probând calitatea de cetăţean bine informat, aparţinător de comunitatea locală şi naţională. Ceea ce, să recunoaştem, nu este puţin lucru. Din când în când se opreşte din rostire, sub impulsul târâitului telefonului mobil din dotare. Ei, câte ţârâituri nu înglobează o coadă! Este aidoma unui concert de broaşte pe mal de iaz. Lumea umană bipedă nu se poate lăsa mai prejos. Nu cadrează.
O coadă lungă este de interes şi pentru populaţia infractoare, supunând-o filajului preliminar şi stăruitor, în vederea unui furt reuşit căci, cuprins în conversaţie sau visător, românul uită de propriile buzunare sau propriile poşete, chestiuni minore sau neglijabile. Tocmai de aceea, multora nu le surâde (plăcut) reducerea numărului de cozi în etapa actuală, sperând ca lucrurile să se îndrepte, din acest punct de vedere. Cine ştie Hoţii nostalgici speră şi iar speră, poate cu gând de o revoluţie. În comunism, românul se teme până şi de călcatul hainelor cu fierul de călcat, de teamă să nu-i apară şi acolo Nicolae Ceauşescu, spre a-i fi dat să mai asculte vreo cuvântare de-a sa. Ei, ce vremuri!
Acum, prin reducerea numărului de cozi, prin libertatea câştigată, a dispărut până şi teama de a călca. Luaţi-o tot în ideea de frumoase realizări pe drumul înaintării şi bunăstării. La urma urmei, cozile (se) trec, pietrele rămân: la rinichi, ficat etc. Primordial este că viaţa merge înainte. (Ionel Bejenaru)