Tradiţia noastră istorică, păguboasă, este drept, ne trimite la deviza „Capul plecat sabia nu-l taie”, în virtutea ei românul închinându-se puternicilor din regatele şi imperiile vecine, chiar cu tot dragul. Ce conta că flăcăii erau luaţi la oaste, că fecioarele erau deflorate, că ţâncii satisfăceau capriciile pedofililor vremii! Elementul cutezanţă lipsea cu desăvârşire.
Acum, în timpurile noi, alta este situaţia. Îmbunătăţită. Copilul cutează să ridice mâna asupra părintelui, uneori făcându-i chiar mai rău, şcolarul, impertinent, cum îl ştim, îi dă dascălului cu tifla sau îi aplică o mamă de bătaie, renunţând la practica vechilor pioneze puse pe scaunul său de după catedră, hăndrălăul smulge fata din mâna partenerului, mizând pe faptul că are acest drept, că discoteca îi aparţine exclusiv, primarul cutează să-i cotonogească pe consilierii anarhici, trădători şi nevorbind aceeaşi limbă cu el sau care-şi bagă botul în afacerile sale, proprietarul face uz de armă la atingerea, poate din greşeală, a proprietăţii sale, moştenite cu sudoare. Sunt semne ale revigorării cutezanţei, al noului înţeles cu care aceasta este investită. Omul politic român cutează şi el, în aspiraţia sa de mai bine, de adjudecare a unui ciolan şi a unui fotoliu moale, aducătoare de mult belşug. Şi, să recunoaştem, sunt numeroşi politicieni care gândesc aşa şi nu altfel.
Dar românul amărât are o cutezanţă mai mică, dacă o are, sperând că mâine, poate, îi va fi mai bine ca ieri şi azi, pornind de la ideea acreditată că speranţa moare (tot) ultima. Ori, cu o cutezanţă redusă, mult nu se câştigă în viaţă! Cutezăm să credem. (Ionel Bejenaru)