Blând ca mioriţa noastră dragă şi tradiţională, românul utilizează duhul blândeţii cu convingere, scontând în efectul pozitiv dorit, şi atunci când este vorba de luat o decizie, de a trata un semen în suferinţă sau animat de rele sentimente, ca duşmănia, mizând pe reîntronarea normalităţii şi a armoniei, în detrimentul soluţiilor dure, atât de neagreate şi scârboase. Aceasta, dacă ţine. Poate fi şi aceasta o virtute a neamului nostru, cel românesc. S-au scris destule şi frumoase texte în acest (nobil) sens. Şi, poate, se vor mai scrie. Sigur, fiecare fenomen are şi excepţiile sale. Ca urmare, şi acesta. De aceea întâlneşti români care, mai mult sau mai puţin şefi, cu atitudine de vechil, gata să-i aplice câte unuia constituţia, să-l înveţe minte, să-i tragă una, să-l cârpească, să-l cotonogească, întru a-l pune repede la punct. Este cazul subordonatului care ridică prea sus capul, al junei sau junelui tocători de banii tatii, întorşi în zori de la discotecă, poker, sex, arogându-şi tot dreptul, sfidând rolul părinţilor, considerându-se în măsură a nu le acorda respect sau recunoştinţă. Aici, în atare caz, s-a dus de râpă duhul blândeţii. Este tardivă folosirea lui. Şi e trist.
La nivel înalt, un ministru, stăpân pe trenuri, să zicem, nu-şi prezintă demisia, în cazul unei ciocniri ori deraieri, ca în Apus, semn că se bucură de tratamentul cu duhul blândeţii din partea superiorilor, diminuându-se până şi remuşcările. Şi se pot enumera exemple şi exemple. Ce, după ce a făcut , medicul Ciomu nu s-a bucurat de duhul blândeţii? Dar, alţii şi alţii? Şi aşa sunt puţini medici pe cap de locuitor, încât ce rost ar fi avut să fi renunţat la unul? Profesorul sau profesoara, cărora li s-a pus pata pe vreun elev, nu sunt indispensabili? Sunt. Şi, atunci (Ionel Bejenaru)