În categoria dişmanilor românului trebuie inclusă marea birocraţie românească, pe linia DMH (Direcţia Mişcării Hârtiilor), nedispărută nici în condiţiile apusului erei comuniste, nici al progresului informaticii. Se consumă la noi, la români, atâta hârtie, încât te întrebi, uşor nedumerit, cum de mai sunt rezerve pentru hârtie igienică. Este, să recunoaştem, o tristă realitate românească. Într-o mare măsură, viaţa românului este dependentă de hârtii, dependenţa unora faţă de droguri fiind cu totul şi cu totul nesemnificatică. Ne place, nu ne place Un zdravăn aparat funcţionăresc face viaţa amară bunului nostru român. Păcat.
Poluarea, ca duşman de vază al românului, este la ordinea zilei, fără ca nimeni să o stârpească, indiferent de fel de fel de instituţii abilitate cu acte în regulă. Ea împânzeşte viaţa românului din zori în noapte şi dincolo de ele, ducând la condiţia sa umilitoare. Marile şi micile aşezări ale patriei stau neclintite sub dominaţia poluării, cu toată echipa de mii de edili, antrenaţi în orice, numai în respectul faţă de cetăţeanul român, nu. În atari condiţii, românul este supus unui adevărat calvar cotidian, nicicând întrerupt, mereu în acţiune nefastă, doborâtoare, chiar, trist moment, firească. Micile amăgiri şi speranţe în îndreptare se năruie iute.
Puzderia de gângănii, de sezon sau de permanenţă, se înscrie, aproape majestuos, între duşmanii românului, întru enervare, nonconfort, viaţă amară, românul nereuşind să-i facă faţă, cu toată abundenţa de sprayuri, cu toată reclama nonstop a acestora, căci cedezi rapid în lupta cu ţânţarii şi muştele. O banală vizită medicală executată în grădiniţe şi şcoli ne relevă puzderie de copii cu păduchi, cu râie care, în nici un caz, nu sunt demne, ca fenomen, de noua noastră condiţie europeană şi care, puţin probabil, să fie de semnalat şi în altă parte a lumii. (Ionel Bejenaru)