În sens bun, o fântână întâlnită în cale face pe drumeţ să prindă noi puteri în lungu-i drum, sorbind seva care-i întăreşte organismul şi îi dă mult dorita putere. Unde mai punem că, tot la fântână, se ţes idile frumoase şi de neşters, românul iubind un cadru cât mai idilic şi asigurător de frumos şi rost. Nici edilii şi politicienii nu eludează rolul fântânii, fiind departe de a utiliza în scop de suicid, ei înscriind-o la loc de cinste în programe electorale care se vor o cale de câştigare a voturilor, care se vor consistente. De altfel, în această privinţă, se mizează pe acţiunea de a scoate voturi din orice, deci şi pe apa din fântână. Fântânile patriei, dacă au şansa de a fi întreţinute gospodăreşte, pot însemna o particularitate românească în mersul planetar, depăşind un stadiu decorativ, aidoma cunoscutei Fontana Trevi, putând realiza şi un scop turistic, străinii fiind satisfăcuţi plenar după consumul unei căni bune cu apă rece. Cu apă românească. O apă care nu le este la îndemână acolo de unde, dată fiind puternica poluare industrială. Păi, n-au venit şi-n ţara noastră, de-au cerut pământ, dar mai ales, şi apă? Aceeaşi fântână ne-a inspirat creatorii în a scrie Fântâna Blanduziei sau despre Rodica, ducând cofiţa sau despre Maria, la a cărei fântână stau vreo cinci cu puşca-n mână Doar pentru a o păzi? Sigur, ar fi de aşteptat săparea a noi şi noi fântâni, numai că nu este atât de uşor cu calificarea unor specialişti în domeniu, fântânarii. Situaţia poate aduce cu aceea a potcovarilor, meserii care, iată, au ajuns, la rândul lor, tot mai rar practicate şi chiar şi pe cale de dispariţie. Şi, când te gândeşti că românul este obişnuit, nu odată, să se îmbete cu apă rece! De fântână. (Ionel Bejenaru)