Traversând, cel puţin deocamdată, o societate bolnavă, românul întâlneşte încă şi fratricidul, chiar dacă se confruntă cu el, legea funciară punându-şi covârşitor amprenta, plus atâtea şi atâtea neînţelegeri familiale, pedepsele mici sau chiar deloc încurajându-l să continue (şi) pe această nefastă linie. Aşa că, victime continuă să existe şi să cadă din belşug. Întru satisfacţia unora, întru durerea altora. Funcţie de care parte eşti.
Plâng părinţi, rude, prieteni, cunoştinţe: ce contează? Viaţa merge (tot) înainte. Statul nu despăgubeşte, precum, ca pe vremuri, într-un text de Sahia: fabrica nu dă şi picioare, ca în cazul celui rămas fără un picior, într-un accident de muncă. Vremurile de astăzi sunt prea departe de cele mai demult trecute. Ciclic, păi nu, istoria se repetă. Se scarmănă două ţaţe surori pentru pământ sau vreun iubit: ei şi? Nu mai sunt comisiile de judecată de pe lângă consiliile populare şi nici sfatul bătrânilor (înţelepţi) să ia decizii, să pună lucrurile la punct, în urma unei temeinice judecăţi.
Frăţietatea la români se poate proba cel mai bine în relaţia lor cu străinii. Atât la nivel înalt, cât şi la nivel de mijloc. În primul caz, după ce atâta timp românii au fost fraţi cu popoarele lagărului mondial socialist, acum dragostea li se îndreaptă către fraţii din NATO, din UE, tot conjunctura, bat-o vina, determinându-le orientarea (frăţească).
Să ne amintim vremurile când un preşedinte african, Samora Moses Machel i se adresa lui Ceauşescu: fratele meu alb, încântându-l efectiv, aşa făcând-o şi leader-ul Mobutu ş.a. Era o frăţietate aparte, de referinţă la acea vreme. Astăzi, fratele american, fratele francez sau cel italian se dovedesc ceva mai sobri, trimiţându-l pe fratele român la zicala sus-amintită; frate, frate dar brânza-i pe bani. E un curs nou al relaţiei între fraţi. Curs pe care, cum gândesc mulţi, numai Dumnezeu îl ştie. Ce mai!
Dacă un frate străin calcă pragul casei românului, legea ospitalităţii neaoşe îl determină să-i ofere pâine şi sare, dar şi palincă, slană, caltaboşi, sarmale, mămăligă şi alte cele bunătăţi de-ale noastre. Ei, la indieni, i s-ar pune la dispoziţie şi soţia sau fata acestora, pentru a se simţi cât mai bine pe durata vizitei fraterne! Să sperăm că se va ajunge şi la românii noştri la atare tratament şi (bun) obicei. Cât mai curând. Mai greu se mişcă lucrurile când fratele român merge în vizită la vreun frate de-al său de peste hotare, ospitalitatea nefiind la fel, Ei, şi? (Ionel Bejenaru)