Acum, fie vorba între noi, marea odihnă este pentru mulţi români şi un popas la o cabană, la vreo pensiune rurală, la vreun izvor în susur, la vreo amantă frapantă, care-ţi oblojeşte rănile monotoniei din viaţa de familie, la o călărie, la un cazinou, la o partidă de poker. Depinde cum înţelege fiecare această folositoare şi necesară mare odihnă. Şi, nu în ultimul rând, funcţie de posibilităţi.
Nici nu poţi întinde plapuma oricât, peste limită. Toate lucrurile sunt rostuite de Dumnezeu în mod precis, matematic. Să recunoaştem, românul cam sare calul, pretinde mai mult decât i se cuvine. Nu este bine deloc, Cineva, acolo sus, îl vede şi nu odată îl şi sancţionează. Viaţa a dovedit-o şi o tot dovedeşte. Şi, apoi, ce poate unul, nu pot toţi.
Marea odihnă nu aparţine, cel puţin deocamdată, tuturor. Pentru omul de rând, român de-al nostru, este bine că poate ă însemne şi aşa ceva: Luna pe cer merge/ Înco noapte trece , pentru a fi sigur că s-a făcut voia Domnului şi că el, românul nostru, nu este nicidecum uitat. Când vezi, bunăoară, că mulţi români se calcă în picioare, întru a prinde un loc la marea odihnă, stai şi te cutremuri şi chiar te cruceşti, întrebându-te: Ce-i mâna pe ei în luptă?
Încercând să gândeşti, spui: suntem un popor anapoda; fiecăruia îi pasă de odihna celuilalt. Aici trebuie căutat izvorul altruismului nostru românesc. Cu el, coarda patriotismului nostru nu ar avea prea multe de demonstrat. Oricum, coarda vibrează puternic şi, cu siguranţă, patriotic.
O istorie începe, alta se termină. Marea odihnă rămâne, ca şi aspiraţia cea mare a milioane şi milioane de români, mereu în stare să se folosească de ea, spre binele lor şi a întregii noastre naţiuni capitaliste. Caz în care, spre marea odihnă, către capitalism în zbor! (Ionel Bejenaru)









