Tot post ’89, mila publică îşi găseşte exprimare pe micile ecrane, ţinând de salba de posturi Tv, probabil şi în lipsa unor emisiuni veritabile, mereu întâlnind apeluri şi anunţuri de conturi, românului cerându-i-se să verse bani întru efectuarea a cine ştie ce operaţie foarte costisitoare peste mări şi ţări. Sigur, telespectatorului nu i se dezvăluie cauzalitatea bolii necruţătoare, căci la ce i-ar trebui să ştie de viaţa aventuroasă a cuplului care a zămislit copilul malformat congenital, sexul neprotejat practicat, excesul de contraceptive, prezenţa femeii gravide şi fâţâiala ei nocturnă prin discoteci şi alte faze preliminare.
Un vechi învăţător motiva slaba capacitate mentală a elevilor săi prin faptul că, făcuţi la beţie, se nasc copii cretini. O făcea la modul foarte serios. Ca o consolare (?), din rândurile lor se mai „formează” câte un ministru, preşedinte, director, inspector, ambasador etc., trădaţi doar de gafele monumentale pe care le comit. Ei, şi? N- gândesc destul de mulţi.
La mila publică se apelează, tradiţional chiar, şi în trenuri, tramvaie, autobuze, marile aglomeraţii, de la munte sau mare, din pieţe, fiind valorificate plenar. Actual caritabil veritabil păleşte în faţa acestui fenomen (necontrolat). Echipat cu haine soioase, rupte-n cot şi genunchi, eventual purtătoare de insecte, milogul român se dă suferind notoriu. În scopul stoarcerii a cât mai mulţi bani pe milogeală, ţara este presărată cu reţele bine organizate, cu capi fără scrupule, vizând marea căpătuială.
Într-un fel, şi din acest punct de vedere, ţara este un paradis, mai puţin ceresc. Realitatea românească poate fi uşor palpată şi studiată, nu doar de către marii şi numeroşii analişti români, ci de către (mai) oricine. Luaţi act! (Ionel Bejenaru)