Purtatul nasului pe sus este , pentru unii dintre români, o manieră specifică de afişare a condiţiei umane. Ţinuta sfidătoare este mult mai bine pusă în evidenţă astfel. Aerul de superioritate, cu toată goliciunea din capu-i îi permite unui aşa român să se mişte mai uşor prin lume, să respire cum vrea, după plac. Pentru el, nu contează că alţi semeni îl arată cu degetul, este insensibil la gesturile lor. În plus, dacă dispune de o pălărie de firmă, totul este OK. El trece falnic, semeţ, printre rândurile plebei proaste, cum o consideră, atrăgând priviri de doamne şi posibile gagici. Este drept, îl mai însoţeşte câte un lătrat de câine comunitar, dar un şut abil şi superior de care dispune îndepărtează lesne pericolul şi, implicit, potaia. De la locul faptei, cum altfel.
O duduie cu nasul pe sus face furori şi le face pe alte dudui să ardă de invidie şi, mai grav, pizmă. Pentru ea, cerul este mai aproape, nasul pe sus micşorând depărtarea, împiedicând pe un oarecine marţafoi să se apropie prea mult, poate spre a-i face curte sau vreo invitaţie la cine ştie ce.
În politică, odată ales, candidatul trece şi el, nonşalant, la purtatul nasului pe sus, urmând a-l coborî doar peste patru ani, la alte alegeri, dătătoare de un mandat nou şi succesiv. Se simte bine în putere, încât amărâţii de alegători trebuie să-l respecte, altfel: vai de mama lor!
Vedeţi, este o mentalitate românească nouă, care nu se regăseşte şi la alte popoare. Şeful, patronul, leader-ul, purtători ai nasului pe sus, îl ţin la respect pe slujbaşul de rând, văzut ca un iobag lipsit de drepturi. Timpul curge în favoarea românului cu nasul pe sus. Este ciocoiul nou, parvenit pe scara socială, crezând într-o existenţă lungă, chiar nemuritoare. Aceasta se vede o forţă, un stâlp al societăţii noastre, încercate mai mult sau mai puţin. În asemenea vremuri favorizante pentru el, aspiră la a fi un adevărat buric al pământului, nicidecum un limbric social. Fenomenul purtatului nasului pe sus are căutare şi aplicare, în tot mai mare măsură. Folositoare sau nu?
Fără îndoială, purtătorul sau purtătoarea nasului pe sus produc o anumită impresie, ceea ce nu-i scuteşte de unele şicane, şoşoteli, critici, putând fi, cum să nu, victime adevărate. Juna cu nasul pe sus nu poate scăpa uşor din ghearele violatorului, în serie sau nu, politicianul dintr-un partid se poate lesne confrunta cu huiduieli, bătăi, tiruri de ouă sau roşii (clocite), doamna bine înţolită cu scuturatul de la balcon al unei feţe de pernă, preş ş.a., cu conţinutul vreunui lighean cu zoaie anume aruncat spre ea, dovadă a atitudinii pur umane a semenilor români.
Cu toate aceste riscuri, mai mari sau mai mici, purtatul nasului pe sus poate fi socotit modă, un curent al vieţii cotidiene, putându-i găsi o întreagă istorie în spate, una care ţine de monden, în relaţia sa cu contemporaneitatea. Cum este voie, luaţi-vă nasul pe sus la purtare! (Ionel Bejenaru)