Să ne gândim, în acest sens, la Ghiţulescu, Minoiu, Domozină, vrednici înaintaşi în acest mirific domeniu. Nu trebuie trecute cu vederea nici femeile deţinătoare de „papagal”, eficiente ca lucrătoare în magazine şi pieţe, în florării, buimăcind clienţii cu reclamele lor originale şi spontane, apropiindu-i de calitatea de cumpărători într-un ritm debordant, mărfurile fiind luate ulterior cu asalt. Se confirmă odată în plus că reclama este sufletul comerţului (nostru). Şi, ce poate fi mai frumos şi lăudabil!
În gâlcevile de rigoare ţaţele de pe uliţa satului sau a târgului câştigă ţaţa cu cel mai bine pus la punct „papagal”. Acum, chiar nu mai putem, spune că lumea se strânge ca la urs, ci ca la papagal. E, uşor de dedus, o situaţie şi o cazuistică nouă. Poporul (nostru) trăieşte alte şi noi momente de satisfacţie, pe măsura frumoaselor virtuţi.
Cum, în zilele şi în anii post ’89, politica a pus stăpânire pe norod, politicianul cu „papagal” se desfăşoară în voie şi plenar, cu rezultate mult dorite, aducătoare de triumfale victorii în alegeri, de promovări ierarhice, de avantaje morale şi, mai ales, materiale, ţeluri atât de variate şi vânate. Turuiala pe care o afirmă, o cultivă face auditoriul să se anime, să se crucească, să se extazieze şi chiar să plece cu ea imprimată pe scoarţă, semn al efectului ei de necontestat.
Cu „papagalul” în formă maximă, românul politician se poate lăuda în dispute câştigătoare cu adversarii, mulţi dintre ei, cu siguranţă, bâlbâiţi sau profani în domeniu, cu mult sub cerinţele unor atari competiţii de răsunet. Pentru reuşita fără tăgadă a vorbirii „papagaliceşti” trebuie incluse şi pauzele necesare. Aşa că, mai puţine vorbe cu nevasta ori soacra! (Ionel Bejenaru)