În timp de polei, tot poporul alunecă, şi la oraş, şi la sat. Oaspeţii ţării se miră, constatând că poporul nostru este un popor căzător, încălcând nonşalant normele siguranţei la mers. Nu evită să se raporteze la starea drumurilor din ţările lor, unde poleiul este ca şi inexistent. Este clar, superioritatea civilizaţiei apusene este netă în faţa celei româneşti, balcanice şi orientale. Totodată, reiese şi diferenţa de atitudine occidentală-românească.
Fideli dictonului prin noi înşine, vedem, înduioşător, că nu se face nimic. Aşa că şi poleiul domină în voia sa, nimeni nefiind interesat să-l stârpească. Curg victime în voie, motivaţia fiind dată de greşeli de mers, slaba ştiinţă a căderii, proasta încălţăminte, lipsa cârjei, naivitatea, euforia ş.a. Existenţa poleiului este, de ce nu, o veritabilă provocare, oferindu-i românului prilej de exerciţiu, care să concure la pregătirea sa fizică, sub raport echilibristic.
Medicii recomandă ader românilor să nu execute ieşiri din casă, să prefere televizorul şi calculatorul, eventual să aştepte în tihnă venirea primăverii şi a verii. Şezutul pe cuptor, la ţară, la gura rece a caloriferului, coroborate cu mâncatul de bomboane agricole şi sorbit de vinuri şi ţuică fierte sunt ipostaze de preferat, liniştitoare pentru popor şi guvernanţi.
Adevărul, relativ sau absolut, este că ţara are nevoie de români sănătoşi în procesul de construire a noii societăţi capitaliste, poleiul fiind o bună probă de trecut, de verificare a românului faţă de el însuşi. Şi, apoi, poleiul este parte integrantă a unui anumit sezon, impunându-se valorificarea sa plenară la timpul oportun. În caz contrar, consecinţele fiind imprevizibile. Este şi motivul pentru care tot mai mulţi români iau drumul poleiului, cu curaj şi înflăcărare şi ajutaţi de bunul Dumnezeu. Nimic nu-i poate opri din alunecările lor de polei, adesea triumfale.
Juna care cade pe polei cu picioarele în sus determină momente de veselie naturală, deasupra umorului celor de la Vouă, şters şi prăpădit, la care nimeni nu râde şi nu aderă, şi cu care plictiseşte naţiunea o trupă fără noimă.
O urare se impune: ţării cât mai mult polei! (Ionel Bejenaru)