Falnicele sisteme de irigaţii ale ţării s-au dus, pe apa Sâmbetei, cum se zice, devenind căsuţe cu turnuleţe şi zeci de odăi sau poiate moderne pentru păsăretul domestic, cu largul concurs al comunităţilor locale, incapabile să le păzească şi să le facă utile la vremuri ca acestea, de secetă. Măcar aici, în Moldova, nu prea a fost loc pentru existenţa lor, locurile fiind tratate de către regimul comunist ca bazin pentru migrarea forţei de muncă în direcţia marilor şantiere ale patriei socialiste, în grandiosul program de industrializare, obsesie a regimului apus. În vremuri de demult, medievale, unii voievozi îşi luau câte un renume de la un fenomen grav şi nociv, cum ar fi o invazie de lăcuste, este drept, fenomen poate mai puţin grav ca o gripă aviară de dată mai recentă. Dar, cum roata istoriei se învârte
Dramatica secetă de astăzi îşi urmează neiertătorul curs, argumentându-şi efectul şi prin despăduririle fără noimă, exploatarea pădurii, a lemnului fiind o sursă rapidă de profit, numeroşi români arzând acum gazul, lemnul de foc fiind o chestiune tot mai arhaică, cu tot mai puţină întrebuinţare. Mde, semnele progresului transpar şi în această problemă. În alt sens, nu se poate spune că s-ar duce vreo luptă pentru îndreptarea lucrurilor ci, mai degrabă, aceasta şi-a mutat obiectul în domeniul puterii, având protagonişti de forţă, susţinuţi de aşa zisele grupuri de interese, ştiute sau bănuite.
Beneficiind de vechea canalizare socialistă (încă) autorităţile de astăzi au şansa de a mai duce apa cu cisterna, pe ici, pe acolo, cu maşinile din dotarea pompierilor, în loc de a o duce cu sacaua cea străbună, cum se întâmpla în Dorohoiul nostru de odinioară, emblemă a acestei vechi aşezări moldave. Să luăm şi aceasta ca pe un semn al progresului la români? Gârlele, pâraiele, râurile ţării sunt colmatate, adânc poluate, focare sigure de infecţii, de leptospiroză, cu victimele lor de rigoare. Intervenţiile întru însănătoşire sunt anevoioase, costisitoare sau nu sunt deloc. Aşa că, se merge (tot) înainte. Cândva, generaţia de acum va fi întrebată ce a lăsat moştenire celor viitoare. Anticipăm răspunsul: mai nimic! (Ionel Bejenaru)