În dialogul cel mare şi de referinţă, al românului cu guvernanţii vremii, aceştia din urmă dau dovadă de o surzenie crasă, pe care, din varii motive nu vor sau chiar nu pot să şi-o trateze. Merg, aşa surzeşte, înainte. Peste tot răsună plângeri îndreptate către ei, strigăte disperate către ajutoare şi o viaţă mai bună. Cine să le audă? Surzenia este de vină, negreşit. Fie această surzenie artificială, cultivată şi bine camuflată. Se ivesc întrebări, cum ar fi una legată de curent dacă i-a tras? Admiţând că lucrurile stau astfel, ce fel de curent? De stânga, de dreapta, de centru? În mare măsură, electoratul român înclină spre o atare evoluţie a stării de sănătate (mintală) a guvernanţilor, departe de a o privi ca un moft al acestora. Credul din fire, românul acceptă uşor sumedenie de scuze.
Şi, chiar dacă revendicările sunt scandate zgomotos, tare şi cu forţă, degeaba! Starea de surzenie a guvernanţilor, cu toată existenţa unor cabinete medicale bine dotate, la îndemâna şi în serviciul lor, surzenia persistă, devenind imposibil de vindecat. Vocea poporului este sortită inutilităţii şi, automat, pieirii. Bătutul cu pumnul în piept sau în masă, răcnitul la porta-voce, sirenele nu reuşesc să penetreze în urechile lor bolnave şi surde. În acest caz, cum să fie soluţionate vrerile naţionale?
Poate guvernanţii mizează cât de cât într-o ameliorare, bazată pe un import masiv de proteze de la aliaţii noştri, idee sugerată şi de electoratul nostru distins şi activ. Numai că, astfel, ajunge ţara să se înfunde într-o datorie externă şi mai mare. Oricum, se vede treaba, din banii noştri, ai contribuabililor români, cu care-i plătim (bine) nu-şi pot permite desfundatul urechilor, rămânând sortiţi unei enervante boli cronice. Cu simţul auzului atrofiat pe viaţă, guvernanţii îşi varsă oful în promisiuni (deşarte), prostind poporul cu dezinvoltură, lipsindu-l de ceea ce i s-ar cuveni.
Aici, măcar aici, nu au nevoie de aportul urechilor, surzenia jucându-le, de foarte puţine ori, vreun renghi. Asta-i situaţia. Tot aşa, în baza bolii lor, nu pot lua în calcul nici cele spuse de mai marii europeni, monitorizatorii noştri, cunoscători, cum altfel, ai fenomenului românesc. Într-un atare proces, mulţi români cedează şi o iau razna, aşternând pe hârtie mii de reclamaţii, memorii, sesizări către înalte instanţe internaţionale, conduşi de principiul (călăuzitor) las`că vin ei şi vă scot dopurile din urechi! Şi, dacă nu se întâmplă aşa, lucrul se datorează modului în care îşi stabilesc priorităţile, diferit de al nostru, specific balcanic şi românesc. Viitorul mai bun la care aspiră românul se lasă tot aşteptat. De aceea există Sfântul Aşteaptă! (Ionel Bejenaru)