Românul şi talpa pantofului

În condiţiile precare ale zilelor noastre, când birocraţia funcţionărească atinge cote de vârf, când românul este tot mai mult purtat pe drumuri, talpa pantofului se toceşte rapid, el neavând cum să evite iminentul fenomen. Şi în cazul în care, din lipsă de loc de muncă, porneşte în căutarea vreunuia, umblând de dimineaţă până seara, zile în şir, talpa se toceşte, mai ales că industria de încălţăminte este departe de a-i oferi produse de calitate, care să dureze o viaţă. Dacă aleargă şi după fuste, că tot are timp şi suflet, şansele de tocire se măresc musai.
Dacă ar exista un aparat care să măsoare gradul de tocire la oră, desigur ar putea înregistra gradul de tocire la oră, desigur ar putea înregistra ritmuri demne de Cartea Recordurilor. Or, măcar cu atât să se aleagă românul nostru! Deja, în acest sens, s-a format un microb, mai fiecare dorind să intre cu câte ceva în Carte.
Este posibil să spuneţi: piaţa românească abundă de încălţări ieftine, din apus, aduse ca foste ajutoare şi devenite articole second hand, încât ar fi uşor de înlocuit încălţările rupte de-a binelea. Dar, practica o probează, tot scumpe sunt pentru punga românului. Oricum, acestea n-au un aşa grad de tocire cu talpa românului din producţie internă.
Seara, pe răcoare, băieţi şi fete, iau cu asalt pietonalele urbei, supunând tălpile la grele încercări. Şi costisitoare pentru părinţi. Şi, cum nu toată lumea are privilegiul să meargă la mare, unde, cât de cât, poţi umbla desculţ prin nisipul fierbinte, făcând economie la tocitul tălpii, românul are numai de îndurat. Nu-i sare nimeni în ajutor, această chestiune neconstituind o prioritate pentru autorităţile noastre. Nici mitingiştii sindicali nu militează pentru tălpi mai bune şi rezistente, altele fiind cerinţele şi sloganele lor. Şi, uite-aşa, tălpile îşi continuă tocirea.
A intrat în uzuanţă să răspunzi la întrebarea: ce faci române? Cu: merg să fac o talpă. Şa că o talpă la vremea ei face cât zece femei, ca să parafrazăm un ştiut dicton, tot românesc.
Apoi, un impediment important în reabilitarea tălpii uzate este şi descreşterea numărului de tălpari, concomitent cu alte meserii tradiţionale, cu consecinţe în bugetul familiilor românilor, sortiţi să învestească în pantofi noi, cu tălpi noi. Încă o palmă pe obrazul gros al guvernanţilor, puţin receptivi la adevăratele nevoi ale neamului.
Să fi trăit, răposatul conducător de partid şi de stat, adevărat cizmar, profesionist perfect, recunoscut în ţară şi străinătate nu ar fi admis şi permis o astfel de atitudine nepăsătoare, sfidătoare la adresa încercatului nostru popor român. Tovarăşa de lângă el nu l-ar fi lăsat, mai ales că le avea cu cauciucul poliizoprenic expandat, din care putea rezulta o talpă rezistentă şi mult apreciată. (Ionel Bejenaru)