Aşa că, românului îi este mai lesne să vorbească la bec, bec ce, măcar, degajă o luminiţă, nu de la capătul tunelului, ci din plafon. Este un vorbit asemănător cu o luptă cu morile de vânt. Este un monolog al omului necăjit şi disperat. Dacă vreţi, este şi o rugăciune.
Astfel, românul se tânguie becului relativ la necazurile sale cotidiene, căci cotidianele mass media sunt ocupate cu politicale, cu analism politic, cu prognoze, care mai de care, cu mondenităţi din viaţa VIP-urilor, care să-i mai dea odată ocazia bârfei de zi cu zi, care să-l abată de la greutăţile ce-l apasă. De aici, deducţia multora merge cum că românii trăiesc într-o veselie. Este o percepţie uşor însuşită şi de către străini, fie că ne trec sau nu pragul ţării.
Ferească Dumnezeu pe român de vreo pană de curent, atunci nici soluţia vorbitului la bec nu mai ţine! Sigur, s-ar putea vorbi şi la lumânare, dar asta presupunând să o ai în dotare. Cum au loc destul de dese intemperii ale naturii, frecvent sunt şi penele de curent, afectând musai iluminatul becului, determinând creşterea gradului de supărare şi deznădejde al românului.
Remedierile sunt lungi şi stresul românului devine cronic. Autorităţile sunt departe de a stăpâni problema, excelând în ineficienţă şi indiferenţă. ’Geaba le este fluturat românilor luminosul drum spre progres, calea spre fericire şi bunăstare. Cât despre factorul voinţă politică, demagogia este la ea acasă, fundamentând zâzanie şi tevatură.
La bec, vorbind, românul îşi spune păsurile şi dorinţele. Îşi descarcă sufletul chinuit. Se recomandă multă linişte, întru facilitatea unei simbioze român-bec, ca replică dată îmbuibaţilor din aparatul administrativ, de partid şi de stat. Vă amintiţi, pe vremea răposatului dictator comunist, românul îşi expunea păsul într-o scrisorică, pe care se zbătea să i-o introducă în maşina cu care efectua câte o vizită de lucru pe cuprinsul ţării. Reuşita era minimă, cordoanele organelor fiind vajnic la datorie.
Şi cu aceste chestii s-a scris istoria României până în acel Decembrie 1989. Şi în acea perioadă, tot vorbitul la bec era reazemul românului, păsul său fiind extrem de greu de ajuns la „Europa Liberă” sau „Vocea Americii”.
Istoria, cu multe generaţii de sacrificiu la activ, nu a apus în privinţa vorbitului la bec. Are în cei de astăzi demni continuatori. (Ionel Bejenaru)