Încă înainte de 8 mai 1921, data oficială de înfiinţare a Partidului Comunist în România, răfuielile se practicau cu multă asiduitate. Cred că mâncărimea dintre comunişti, nu de puţine ori soldată cu suprimarea vieţii adversarului, îşi are originea în Internaţionala I a Muncitorilor (1864) fondată de Karl Marx şi scindată de rusul Bakunin în 1872. Din acest moment al istoriei comunismului par să-şi aibă izvorul cruntele răzbunări.
În Românie aceste răzbunări şi lupte interne pentru putere au devenit mai cunoscute după alegerile din 1947, fraudate de comuniştii care au preluat puterea prin Partidul Muncitoresc Român condus de Gheorghe Ghiorghiu-Dej. Muncitorul revoluţionar Dej a văzut în intelectual rasat Lucreţiu Pătrăşcanu un comunist capabil să-i ia puterea. Aşa că l-a trimis în faţa plutonului de execuţie. Au urmat evreii instruiţi la Moscova şi descălicaţi în România de pe turelele tancurilor Diviziei Tudor Vladimirescu, divizie instruită la Moscova pentru a prelua puterea militară în România. Mă refer la Ana Pauker şi Vasile Luca, ambii suprimaţi la ordinul lui Dej.
Pe Dej l-au aranjat oamenii lui Nikita Hruşciov, undeva pe la Moscova. Vom afla după ce se vor găsi istorici care să studieze dosarele acelor vremuri. Ceauşescu s-a aşezat pe scaunul lui Dej, dar n-a avut parte de linişte. Şi în jurul său roiau personalităţi de vază ale PCR, care voiau să-i ia locul.
Virgil Trofin a fost unul dintre ei. Trofin a fost un apropiat al Anei Pauker, dar a reuşit să se ridice până la funcţia de secretar al CC al PCR şi chiar membru în Comitetul Politic Executiv. În 1982, Ceauşescu l-a simţit că vrea mai sus. A ajuns direct de IAS la Mircea Vodă. În 1984 a fost găsit mort. Cică spânzurat. Moartea lui a făcut vâlvă la acea vreme, dar pe şoptite, că Securitatea veghea la liniştea stăpânului suprem. Nu se ştie nici acum cum a murit. Poate nici nu vom afla.
Contemporan lui Trofin era şi Ion Iliescu. El a fost mazilit definitiv din politică în anul morţii lui Trofin, Ceauşescu simţindu-l că lucrează pe la spate. Iliescu a răbdat până în decembrie 1989, când providenţa i-a surâs printre gloanţe şi sânge şi s-a ridicat din anonimatul în care a fost aruncat. El nu s-a mulţumit numai să-l vadă pe Ceauşescu îndepărtat de la putere, l-a şi pus la zid, ciuruindu-l în Ajunul Crăciunului, ca adversarii săi să ia aminte că el nu glumeşte.
La sânul lui Iliescu a crescut purtătorul de pulover roşu, Petre Roman, revoluţionar înfocat şi cu adânci ancore în sistemul comunismului prin tatăl său Valther Roman. Tânărul fără gât, iubit de femeile de la celebra uzină APACA, voia şi el să se joace de-a puterea şi s-a uitat spre jilţul de preşedinte. L-a mirosit tătucul Iliescu şi a pus minerii să-l reeduce. Rebelul s-a refugiat la opoziţie şi, de acolo, la alegerile prezidenţiale din 1996 şi-a unit eforturile cu Emil Constantinescu şi l-a detronat pe Iliescu.
Nu l-a trimis în faţa plutonului de execuţie şi rău a făcut. În anul 2000 tătucul a revenit şi a mai făcut istorie patru ani. Avea să-l scoată din dispozitiv un alt dornic de putere, şi el bine ancorat în structurile comuniste. Mă refer la Traian Băsescu, omul cu o mie de feţe, desprins din stirpea neo-comunismului creat de Iliescu.
În tot acest timp, ascuns în spatele tătucului Iliescu, lucra cu asiduitate să ajungă la putere, un alt tânăr revoluţionar. Mircea Geoană, cu dosar beton în interiorul comunismului întocmit de tatăl său Ioan Geoană, general de Securitate. El l-a îngenuncheat pe tătuca Iliescu, luându-i partidul.
Acum şi-a orientat întreg arsenalul de luptă comunistă spre fratele vitreg, Traian Băsescu. Care pe care? Nu contează, important este să fie păstrată tradiţia comunistă şi, dacă nu va curge sânge, să curgă regrete. Tot va fi ceva! Că va ajunge sau nu preşedinte, Geoană va sfârşi ca înaintaşii săi, că deja sunt în spatele său tineri revoluţionari care-l lucrează, cum ar fi Titus Corlăţeanu. Îşi va primi şi el răsplata. Şi încă nesperat de repede!
25.11.2009
