După ce-a ridicat clădirea, Tatarciuc a înfiinţat la parter un magazin alimentar prin care vinde carne proaspătă şi preparate din carne, produse obţinute din ferma sa proprie situată în zona localităţii Zăiceşti.
La etaj a pus, pentru început, bazele unui bar pe care ulterior l-a transformat într-un restaurant unde se poate lua un prânz. Iar clienţii nu lipsesc, majoritatea lor fiind zarzavagii, tonetarii şi bişniţarii din piaţă dar şi botoşăneni veniţi să-şi facă cumpărăturile.
A trecut în uitare faptul că în perioada Guvernului Năstase, prefect de Botoşani era Costică Macaleţi. Iar prefectul, care i-a înlesnit lui Tatarciuc prin căi neortodoxe obţinerea unei suprafeţe de mai multe zeci de hectare de păşune la Zăiceşti, avea asigurată zilnic de Tatarciuc o porţie de cinci mici. Zilnic şoferul prefectului Macaleţi, în juriul orei de amiază, putea fi văzut prezent la restaurantul lui Tatarciuc pentru a ridica porţia de mici , o mică parte din recompensa lui Tatarciuc pentru păşunea pe care Macaleţi i-a făcut-o cadou prin măsluirea unor documente oficiale.
Săptămâna trecută mă aflat prin zona Pieţei centrale când m-am întâlnit cu o veche cunoştinţă care m-a invitat la un vin fiert chiar la restaurantul lui Tatarciuc. Fiind amiază, am zis noi să şi mâncăm. Mai ales că de la mesele vecine venea un pofticios miros de borş cu carne de porc iar în unele farfurii se puteau vedea porţii mari de mămăligă înconjurate de bucăţi de carne, brânză şi ochiuri, semn că cel în cauză comandase o tochitură moldovenească.
Pentru că ospătara ne-a enunţat lista cu bucate, printre care şi ceafa la grătar, după care eu mă dau în vânt, am comandat două porţii. Într-adevăr ceafa s-a dovedit a proveni de la porc crescut în sistem clasic, adică furajat cu mâncare naturistă şi nu cu furaje concentrate, de sinteză chimică. Grasă cât trebuie, ţinută pe grătar atât cât să nu fie uscată ci suculentă, alături de castraveţii şi gogonelele murate ceafa a fost excelentă. Ca să n-o jignim în gustul ei de ceafă la grătar, n-am mai comandat vin fiert ci o sticlă de vin roşu de Dealu Mare.
N-am terminat de băut vinul din sticlă că amicul n-a rezistat tentaţiei şi a comandat câte trei mici. Dolofani, suculenţi şi condimentaţi atât cât se cere să fie un mic, am înţeles şi eu de ce fostul prefect Macaleţi mânca zilnic câte cinci mititei.
La a doua sticlă cu vin am început să privim cu jind la farfuriile vecinilor din care înfulecau de zor tochitura. Se spune prin popor că pofta vine mâncând. Şi nouă ne-a venit poftă de-o tochitură. Mâncam şi lăudam gustul bucăţelelor de carne şi jumări, gustul brânzei care era cu adevărat de oaie iar ochiul se cunoştea că-i dintr-un ou de la găina din coteţ care cotcodăceşte câteva minute după ce l-a ouat, să audă şi stăpânul de isprava sa.
Musai tochitura a trebuit stropită tot cu vin roşu, şa că s-a comandat a treia sticlă de Dealu Mare. Din vorbă în vorbă, de la ceafă la mici şi de la mici la tochitură, din sticlă în sticlă cu vin roşu s-a făcut ora şase seara, ora de închidere a restaurantului.
Am plecat cu părere de rău că n-am apucat să sorbim şi o strachină de borş cu carne de porc. Ar fi mers supă vinul roşu şi sec!
Dar cum restaurantul lui Tatarciuc ne va sta în cale ori de câte ori ne vom afla prin zona Pieţei centrale, vor mai fi ocazii când să-i călcăm pragul, pentru că şi bucatele şi vinul s-au dovedit a fi ieftine. Poate chiar prea ieftine, ceea ce poate stârni anumite bănuieli.
Lucullus