De după gratii a ieşit acelaşi Conţac care a intrat?

Cum afirmam în prima parte a reportajului despre condamnarea lui Constantin Conţac în condiţii total inacceptabile pentru o ţară a cărei justiţie se călăuzeşte după principiul democratic al statului de drept, imediat ce acesta a fost ridicat de acasă de către grupa de poliţiştii pregătită în interiorul IJP Botoşani cu o zi înainte de a se pronunţa condamnarea de către Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie a fost dus în sediul Poliţiei din bulevardul Mihai Eminescu.
Ciudat val al vieţii! Din invitat de onoare la evenimentele oficiale ale Poliţiei, Conţac a intrat pe aceiaşi uşă în calitate de condamnat. În sediul Poliţiei i-a fost dat să ia contact pentru prima oară în viaţă cu aceeaşi ofiţeri care-l salutau respectuos când intrau în biroul său din sediul Consiliului Judeţean Botoşani unde a deţinut ani la rând funcţia de vicepreşedinte şi preşedinte.
De data aceasta nu mai era invitat, ci adus ca şi condamnat iar ofiţerii l-au tratat cu superioritate, cu oarecare aroganţă şi chiar cu fudulie profesională şi satisfacţia meschină de-al vedea în postura de infractor. Agenţi de poliţie care nu îndrăzneau să-i treacă prin faţă se arătau acum importanţi şi-l păzeau cu zel. Vorba ceea, prostul dacă nu-i fudul, nu-i prost destul!
După acest prim şoc cu faţa necunoscută a celor pe care-i avea zilnic în jurul său şi pe care i-a considerat colaboratori oneşti, chiar prieteni, dar care şi-au arătat adevăratul lor caracter atunci când l-au văzut într-o situaţie penibilă din punct de vedere social, Conţac a suferit un al doilea şoc când a fost depus la Penitenciarul Botoşani.
Cu comandantul Penitenciarului, cu directorii şi ofiţerii cu grad înalt se cunoştea. Fiind vecin cu sediul firmei sale Transporturi Auto SA, toţi aceştia îl salutau dimineaţa sau după-amiaza când veneau sau plecau de la serviciu. Pe unii i-a ajutat atât cât i-a stat în putinţă.
Imediat ce a intrat pe poarta închisorii nu l-a mai recunoscut nimeni. Toţi îl evitau. A fost pus în carantină şi supus unor controale medicale. Deţinuţi cu experienţă l-au învăţat să mănânce ciocolată înainte de controlul medical sa să-i iasă glicemia mărită şi să ajungă la infirmerie. A mâncat o ciocolată întreagă iar glicemia abia s-a ridicat la 90 de unităţi. Medicul l-a chestionat dacă nu suferă de ceva, dacă nu are nevoie de vreun tratament, de condiţii de detenţie mai uşoare. Amabil medicul! Numai că proaspătul încarcerat era sănătos tun. O problemă o avea cu moralul pentru că ştia de feciorul său Liviu, care de asemeni fusese ridicat pentru încarcerare, nu-l întâlnise încă.
A fost repartizat într-o celulă cu alţi patru condamnaţi a căror ani de puşcărie însumau mai bine de 100 de ani. Fiecare avea păcatele lui! S-au cunoscut în decursul timpului povestindu-şi fiecare păţania vieţii . Deţinuţii îl încurajau şi-l învăţau cum să profite de chichiţele avocăţeşti să şi tragă din timp prin deschiderea de noi procese.
Conţac a preferat să-şi ducă crucea vieţii fără a se înscrie în tabieturile deţinuţilor de a umbla din proces în proces ca să-i treacă timpul mai uşor., În cameră a fost depus şi fiul său Liviu. Fiind un caracter puternic, Conţac a depăşit faza de acomodare fără să-i fie afectat psihicul.
Desigur, nu era uşor să se scoale dimineaţa şi să-şi vadă fiul închis ca şi el. Numai cine a trecut prin astfel de situaţii ale vieţii poate înţelege durerea părintelui în astfel de momente.
A cerut să i se ofere posibilitatea de a munci pentru a reduce din durata pedepsei. Avându-se în vedere vârsta sa de peste 65 de ani,. i s-a oferit posibilitatea de a întreţine curăţenia la capela unde se făceau slujbe religioase. Pe preot îl cunoştea de afară. Capela se afla într-o situaţie jalnică. Zidurile neîntreţinute, tencuiala aproape lipsă, gemurile şi uşa doar cu numele.
Când a fost în perioada de carantină, a fost repartizat într-o cameră care nu avea geamuri. Luna octombrie şi afară frig. A trecut un gardian cunoscut pe acolo şi l-a ajutat să poată avea geamuri. Văzând starea capelei, i-a propus preotului că se angajează să facă reparaţiile necesare dar preotul s-a arătat temător să nu intre în conflict cu direcţiunea Penitenciarului pentru că ar încălca regulamentul de ordine interioară.
Bătăios cum este, Conţac a luat legătura cu cei de la firmă şi le-a spus de ce materiale are nevoie. Noaptea veneau maşinile de la firma sa şi lăsa pietrişul, nisipul, materialele de finisaj la poartă iar ziua deţinuţii le cărau în interior. Aşa a reuşit să transforme capela într-un spaţiu pentru slujbe religioase cât de cât civilizat.
De mâncare nu s-a plâns. Era bună şi cea de la bucătărie dar există în Penitenciar un magazin cu produse alimentare de unde poţi cumpăra inclusiv preparate. Pe toată perioada de încarcerare a avut moralul ridicat şi psihicul echilibrat.
Caracterul său puternic, duritatea vieţii dusă zeci de ani la rând muncind alături de şoferi, ridicat dintr-o familie de oameni gospodari şi respectaţi în zona lipovinimii Botoşaniului, cu o educaţie din familie menită să-l ajute în viaţă să depăşească orice greutate, Conţac a ieşit din Penitenciar mai puternic dar şi cu gustul amar pentru tot restul vieţii faţă de nedreptatea care i s-a făcut.
Are darul povestirii şi l-am ascultat ore în şir povestind viaţa din Penitenciar. Ascultându-l ai sentimente de admiraţie, de revoltă pentru ce i-a fost dat să îndure, de îndoieli cu privire la justeţea actului de justiţie, de mânie pentru acei politicieni care pentru a-şi păstra privilegiile lor, pentru a accede cât mai sus în ierarhia socială, au trimis după gratii cu sânge rece un om nevinovat.
Însă ce m-a impresionat mai mult la Constantin Conţac a fost tăria sa de caracter de a nu aluneca spre bigotism. În astfel de situaţii omul caută ajutor, sprijin în slujitorii lui Dumnezeu, se refugiază în viaţa religioasă şi se izolează de societate căutându-i dreptatea în post şi rugăciune.
Conţac nu s-a lăsat dominat de astfel de sentimente. Este credincios, dar nu peste limitele normalităţii, chiar dacă în Penitenciar a devenit mâna dreaptă a preotului şi putea fi puternic influenţat spre a păşi pe calea credinţei de tipul bigotismului.
Am eu o vorbă: niciodată să nu te fuduleşti cu ce eşti, ci să te gândeşti la ce vei fi când nu vei mai fi ce eşti. Conţac nu mai este ce-a fost, înalt dregător public şi politician. Duşmanii săi au reuşit să-i facă un mare rău dar n-au reuşit să-l lipsească de demnitatea de a fi om.
Păcat că societatea respinge astfel de oameni puternici şi nu-i foloseşte în beneficiul său.