La Crucea treburile nu ne-au ieşit cum am fi vrut noi, dar nici nu pot spune că a fost un drum inutil. De la Crucea am decis să ne întoarcem urcând muntele Rarău şi coborând în Pojorâta. Numai că de pe la o mie de metri altitudine drumul era înzăpezit, aşa că l-am parcurs destul de greu şi cu multă precauţie să nu alunecăm spre prăpastie. Pe tot parcursul zilei n-am oprit decât numai pentru activităţi jurnalistice, nici măcar pentru nevoile fiziologice.
Seara am ajuns acasă şi am început să-mi sistematizez informaţiile adunate peste zi, aşteptând ca fotoreporterul care m-a însoţit să-mi trimită fotografiile realizate la Crucea.
Le-am primit în jurul orei 22.30, după care am încercat să descarc imaginile filmate cu camera ascunsă. Numai că atunci când am reglat camera pentru filmare am dat o comandă greşită, aşa că am ratat filmările.
De necaz, am simţit cum îmi vâjâiau urechile. Când mi-am luat tensiunea, aceasta era 20/10. L-am sunat pe un prieten medic şi i-m povestit situaţia în care mă aflam.
Acesta mi-a explicat că neurinându-mă peste zi, a crescut cantitatea de apă în organism iar nervii acumulaţi au dus la un puseu de tensiune. Ia o pastilă de nitroglicerină şi pune-o sub limbă sau una de captopril şi se rezolvă totul imediat. Nu-i nimic de speriat mi-a explicat medicul.
Numai că eu n-aveam prin casă astfel de medicamente, aşa că am căutat pe Internet să aflu ce farmacie era deschisă la ora 23.00 din noapte. Mi s-a indicat farmacia de lângă Şcoala nr. 11, la nici 200 m de locuinţa mea. M-a echipat în trening şi am ieşit din bloc pentru a ajunge la farmacie.
Chiar în faţa blocului staţiona o maşină şi trei bărbaţi lână ea. Unul dintre ei, îmbrăcat cu o vestă fluorescentă, m-a oprit şi m-a întrebat unde merg la acea oră. I-am explicat că merg la farmacia vecină cu Şcoala nr.11. Tipul nu s-a recomandat cine este, dar am dedus din comportament că o face pe-a poliţistului.
Mi-a cerut declaraţie pe proprie răspundere. I-am spus că sunt jurnalist şi că am legitimaţie de serviciu. Mi-a cerut adeverinţă de angajat. I-am replicat că eu nu am aşa ceva pentru că s-ar ajunge în situaţia ridicolă ca eu să fiu propriul meu angajat, dar că legea permite, în cazul presei, legitimaţia de serviciu.
Tipul o ţinea pe-a lui. Privindu-l, mi-am observat că avea o faţă de parcă era cioplită în piatră de proastă calitate de către sculptorul Vida Gheza, realizatorul Complexului arhitectural de la Moisei Maramureş. Precaută, inteligenţa umană s-a ţinut departe de el, probabil ca să nu-şi facă de râs funcţionalitatea.
A susţinut că el nu mă ştie de jurnalist, aşa că mă amendează pentru că n-am declaraţie pe proprie răspundere şi nu aveam nici masca pusă pe figură. Când să-mi fi pus masca? N-am avut timp pentru că la ieşirea din scara blocului m-a abordat el.
Mi-am pus masca, dar degeaba! Omul nu numai că avea sub cozoroc un cerebel de tipul buretelui uscat, dar îi lipsea şi educaţia civică. Probabil că la vremea când era educat acasă şi la şcoală a fost o criză de ţipirig (soluţie cu care pe vremuri se lipeau monturile la lampa de iluminat cu haz), aşa că educaţia şi logica faptelor nu s-au lipit de el.
Mai mult, în aroganţa sa că-mi este superior doar pentru că poartă o uniformă, mi-a replicat că dacă am o problemă medicală trebuia să sun la 112. Adică el ştia mai bine decât medicul ce trebuia să fac eu în situaţia unui puseu de tensiune. Dacă aş fi chemat salvarea, aş fi pus sistemul sanitar la o cheltuială de peste o mie de lei. Eu am preferat să mă-mi cumpăr nişte pastile care nu m-au costat nici măcar 10 lei.
Am realizat că omul în uniforma de poliţist nu gândeşte, doar munceşte. Acum aştept procesul verbal de amendă ca să aflu cum îl cheamă şi ce hram poartă în profesia lui.
Trăim vremea când poliţiştii au prins un tupeu periculos pentru viaţa noastră. Cu şcoală puţină, cu educaţie şi mai puţină, lipsiţi de cultură generală şi de puterea înţelegerii faptelor şi a consecinţei acestora, ei sunt cei care ne omoară în bătaie sau ne înăduşă punându-ne piciorul pe gât pentru că aşa au văzut ei că fac poliţiştii americani.
Au tupeul să iasă în stradă şi să ne oblige să le plătim salarii mari şi fel de fel de sporuri. O nesimţire crasă şi o bătaie de joc la adresa noastră cum nici miliţienii lui Ceauşescu nu aveau curajul să le practice.